Ar fi împlinit 62 de ani

824 0

Există oameni discreți, cu adevărat. Și în viață și după aceea. Astăzi, 26 aprilie, prietenul și binefăcătorul nostru, Dumitru (Mitică) Crăciunescu, ar fi împlinit 62 de ani. Aproape că nu-mi vine să cred că nu mai este, omul bun, Mitică, iar când spun binefăcătorul, mă refer la noi, ziariștii și personalul tehnic de la ziarele la care am lucrat, în Vâlcea. Ne–a făcut mult bine acest om, cu toate că nu avea vreo datorie față de noi și, cu sinceritate spun, nici noi nu l-am putut ajuta suficent, în bătăliiile sale , de zi cu zi, pe profesorul de matematică, devenit antreprenor de forță în industria cărnii și nu numai.

Era născut să fie antreprenor, nu avea socialismul în gene, nici nu avea cum, la Vaideeni nu a fost niciodată colectiv, ci, doar, luptă zilnică și cruntă pentru existență, uneori, în condiții extrem de vitrege, cei care sunt de la munte, înțeleg, fără îndoială.

Ne duceam la Mitică de căteva ori pe an, nu neapărat pentru contractele de publicitate sau de sponsorizare, pentru ziua ziarului sau pentru mai știu eu ce. Și, vreau să îmi amintesc aici, niciodată, dar, niciodată, Mitică, după ce ne semna contractele, nu ne-a lăsat să plecăm de la fabrica lui, fără să ne dea să mâncăm. Deși ne era jenă, Mitică ne ordona să mergem la cantina fabricii, să mâncăm, iar apoi, ne aștepta la cafea, în birou. Devenise un ritual. El pleca prin fabrică, prin birouri, verfica TIR-uri, discuta cu oamenii lui. Noi ne duceam la cantină, pe care eu și Stelian Mateescu am denumit-o,  cel mai bun restaurant din Vâlcea, din câte sunt și câte vor mai fi și, apoi, reveneam în birou. Mâncarea de la cantină, printre oamenii cu halate albe, stropite de sângele animalelor,  era sublimă. Nici nu știu ce ne fascina mai mult, imaginea animalelor sacrificate de curând, carnea încă miscând în farfuriile albe, mirosurile de cazan sau fețele destinse și fericite, ale oamenilor simpli, care acum mâncau și care sacrificaseră, tranșaseră, transformaseră, cu câteva clipe înainte, ca niște magicieni ai cuțitului, bietul animal, în salam de vară. Mitică ne aștepta cu o cafea, fuma o țigară  și vorbeam. Dacă l-aș fi ascultat, atunci când abordam subiectele grele ale Vâlcii,  Primărie, Combinat, handbal, Camera de Comerț, unde era vicepreședinte, astăzi mi-ar fi fost mult mai ușor. Vedea lucrurile diferit de mine, de la un alt nivel, de aceea, m-a sfătuit mereu de bine. Uneori am ascultat. Alteori, nu. Pentru că refuzam să accept realitatea și trăiam în visul meu. Dar, de fiecare dată, discuțiile cu el m-au luminat și ne-au ajutat, ca ziariști.

A fost un om hotărât, dedicat familiei lui, care astăzi îi continuă opera. A făcut mult bine societății vâlcene, care, cred, l-a răsplătit prea puțin. A dus firma Diana la nivelul de recunoaștere națională și internațională, prin fabrica de carne și prin rețeaua de magazine. A stârnit invidii și ura unora, care-am aflat de curând- nu s-au sfiit să vrea să-i pună fabrica sub sechestru, cum bine știți că se procedează în tărișoara asta. Cel care mi-a povestit, un finanțist discret, a ținut să-mi spună că a zădărnicit, că a făcut imposibilă această hoție, pentru că prietenul lui, Mitică, l-a rugat să aibă grijă de fetele lui. Cred că este adevărat, Mitică avea un cult pentru prietenii lui, reuniți, mai apoi, în Clubul Rotary, elita Vâlcii.  A știut să-și facă prieteni, o artă.  Știu cât de frumos vorbea despre Dan Dragomir, de Valentin Cismaru, ca să mă opresc doar la două nume. Credea în ei, iar ei au crezut în el. Când mă sfătuia pe mine, încercând să-i apere pe aceia , pe care eu îi încondeiam în ziar, apărarea era ceva de genul, Silviu, nu te grăbi, poate că nu înțelegi, vezi să nu-ți pară rău, mai târziu.

Iar mai târziu, exact cum a zis Mitică, mi-a părut rău, iar astăzi, mi se rupe sufletul , că nu mai am un sfătuitor ca el, care să-mi dea exemple, ca la milițieni, până când se convingea, el,  că am înțeles. Când mă certa, adăuga, să nu regreți, nu te grăbi să judeci, în spatele realității e mereu o alta, diferită…

Nu l-am ascultat, am dat cu oiștea-n gard, Mitică, însă, nu mi-a zis vreodată, vezi, ți-am spus eu. Nu m-a înfierat, cum au făcut-o alții. Mi-a zâmbit pe sub mustața lui de lotru blând, hai, bea cafeaua, mai ia o țigară, de la mine și, la treabă, viața e complicată, iar noi nu am fost pregătiți pentru ceea ce trăim, va trebui să ne descurcăm singuri.

Mitică a fost o invariantă, într-un județ, Vâlcea, al  tuturor variantelor posibile.

Astăzi, îi mulțumesc  public pentru binele făcut, dar simt că facem, ca și comunitate, prea puțin pentru memoria lui. Nu știu dacă există o stradă să-i poarte numele, dar, dacă nu, ar trebui. Dacă da, felicitări celor care au avut initiativa. Crăciunescu e astăzi un mit al Vâlcii. Nu știu, poate un premiu anual, al comuniății vâlcene, căreia i-a dăruit, mai presus de toate, un exemplu, Exemplul Mitică Crăciunescu,  ar mai ostoi, nițeluș, din pierderea asta, pe care am suferit-o, cu toții, fără să ne dăm seama.

Pentru că Dumitru Căciunescu a fost, dincolo de orice, un om discret și un mare domn.

 

Silviu Popescu

 

P.S. Fotografia ( din păcate, neclară, din care lipsește cealaltă fiică a sa, Adina, dar apare un alt prieten, Sorin Zamfirescu) este de la festivitatea atribuirii calității de cetățen de onoare al Râmnicului, alături de familia sa. Curierul de Râmnic a scris, atunci:  https://curierulderamnic.ro/2020/04/26/azi-ar-fi-implinit-62-de-ani/

Un scurt citat, din articolul din 21 decembrie 2013, scris de Kandy Reisenauer: „Foarte emoţionat, Dumitru Crăciunescu a mulţumit pentru onoarea deosebită de a primi distincţia: ”Voi pune acest titlu de cetăţean de onoare deasupra tuturor titlurilor şi distincţiilor primite vreodată!”

 

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *