Mamă, cine a fost Ceaușescu?
Chiar așa, cine a fost acest Domn? O explicație foto de Silviu Popescu
Trăim, de trei decenii, într-o criză permanentă de identitate. Despărțirea noastră de comunism s-a făcut brutal, printr-un proces formal, dictat de împrejurări, așa zis revoluționare, în care foștii conducători ai României socialiste au fost, practic, asasinați.
Acest asasinat din ziua de Crăciun a anului 1989 este un mare blestem, care atârnă greu în viața unui popor. Nicolae Ceaușescu nu mai este astăzi prezent în discursul politic, nici măcar în universități, ca temă de cercetare.
Establishmentul românesc ( adică, structurile politice și de intelligence), pare să se fi consolat, să se fi împăcat cu trecutul, după ce a băgat sub preșul istoriei treizeci de ani din trecutul românesc. După ce ani de zile, sub Ceaușescu, am învățat la școală o istorie falsificată, anularea memoriei celor 30 de ani, cât a condus Ceaușescu România, perturbează și mai mult ființa românilor. Astăzi, practic, sub povara trecutului recent, românii, toți, par să se fi născut după 1989. Trecutului i-a fost dat delete, iar tot ce vine de dinainte de 1989, este asociat cu toate relele din lume.
Și, totuși, românii au trăit bine și înainte de 1989, iar prezențele fizice ale politicilor naționaliste și socialiste, cele benefice, conduse de Ceaușescu, se văd la tot pasul. Departe de noi dorința de reabilitare politică a „geniului” de la Scornicești. Nu toți am plâns, în acel Crăciun, dar, cu siguranță, cu toții am răsuflat ușurați, pentru că am scăpat de un regim impus cu forța de către ruși, de mari nedreptăți și de multe suferințe. Comunismul este un accident regretabil al istoriei recente, de care ne-am despărțit deja. E vorba, însă, de o perioadă din istoria noastră de țară, de națiune, dar și personal`, pe care o ocultăm, din lașitate.
Minciuna din interiorul nostru, combinată cu un blestem al acelora, cărora nu li s-a acordat un drept fundamental la apărare, ne mutilează ADN-ul.
Tot tovarășii, care i-au urmat lui Ceaușescu la putere, în România, s-au spălat pe mâini de tot ce era trecut și au defilat și defilează prin fața noastră, ca niște mielușei albi și nevinovați, scuipând pe tot ce ține de anii Ceaușescu, deși, dacă nu toți, mulți au fost produse marca Ceașescu. O națiune nu-și poate anula istoria. Și-o asumă, în cel mai rău caz, delimitându-se de anumite momente, de ideologie, mai întâi, de propagandă deșănțată promovată de lideri foști comuniști, a căror ipocrizie atinge patologicul.
Francezii, spre deosebire de noi, cum încercăm să și demonstrăm în această fotografie, nu l-au uitat pe Ceaușescu nicio clipă. În anul 2017, când am făcut această fotografie, eram la Mausoleul lui Charles de Gaulle, de la Colombey Les deux Eglises, în Departamentul Haute Marne. Fotografia de pe pereți este uriașă, are 6 metri, pe 3.5 metri și este amplasată, undeva, la intrarea în Memorial.
În fața tabloului, ca și mine, se uita o familie de francezi, cu o fetiță, cam de zece ani.
“Dis-maman, c’était qui ce monsieur Ceaușescu?”. Bună întrebare, chiar, cine era acest domn Ceaușescu?
Francezii nu uită vizita generalului din 14-16 mai 1968, după care lui Nicolae Ceaușescu i s-a oferit Legiunea de Onoare, cea mai înaltă decorație a statului francez.
Aflați pe poziții oarecum asemănătoare, de condamnare a imperialismului american, dar și al aceluia sovietic, cele două personalități ale lumii contemporane și-au expus principiile. Ceaușescu a fost mai diplomat, el nedorind o clipă să hotărască ieșirea României din blocul militar sovietic. De Gaulle, însă, a pus degetul pe rană. Subliniind prietenia franco-americană, Generalul a spus: „Franța i-a eliberat pe americani de sub stăpânirea engleză, iar americanii i-au ajutat pe francezi în ambele războaie mondiale… Cu timpul și mai ales după cel de-al doilea război mondial, SUA a devenit o țară imperialistă, atribuindu-și un oarecare caracter „mesianic”, de apărare a unor principii și idealuri pe care le consideră ca fiind singurele valabile. Ei consideră că politica lor se identifică cu adevărul și au convingerea că tot ceea ce contrariază ambițiile și pretențiile lor, nu poate fi decât rău. Franța nu poate fi de acord cu această politică. (…) SUA vor să joace pretutindeni, fie că este vorba de Africa, Asia sau America Latină, un rol de prim-plan care, deseori, în contradicție cu interesele țărilor din regiunile respective”.
Acest discurs, pe care îl văd politically incorrect, din perspectiva anului 2020, nu-i împiedică pe francezi să-l omagieze, astăzi, pe președintele De Gaulle, ca pe o personalitate marcantă a istoriei lor. Noi i-am dat delete lui Ceaușescu și ne mai mirăm de unde ne vine nostalgia asta ciudată. Pentru că acest lider a fost periculos pentru lumea întreagă. Mai nou, se recunoaște public faptul că România a fost singura țară, de la Cristos încoace, care și-a plătit datoria contractată la bănci. Singura.
Și atunci, de ce l-am omorât?
Pentru că nu ne-a impus nimeni acest statut de popor de vite, rămâne să înțelegem singuri de ce suntem, astăzi, o națiune pe cale de dispariție. Noi suntem români, da, buni la recoltat sparanghel și excelenți cobai pentru producătorii de medicamente.
Ceaușescu rămâne important, în istoria acestui popor, ca și Regii României, cu bunele și cu relele lor. La fel, Gheorghiu Dej, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Johannis. Până la urmă, Istoria este o știință și nu o suită de comentarii pe rețelele de socializare, inventate de același tip de imperialism, căruia Președintele Trump, încearcă, și el, disperat, să-i dea delete.
Dacă România ar fi fost o multinațională și Nicolae Ceaușescu general managerul ei, în condițiile extrem de limitative ale sistemului socialist, l-am fi declarat, din perspectiva noastră capitalistă de azi, un Country Manager de mare succes. I-am fi dat și acțiuni preferențiale și l-am fi plătit cu milioane de euro. Pentru că și-a îndeplinit toate sau aproape toate obiectivele cincinale: automobile, baraje, sisteme de irigații, autostrăzi, metrou, spitale, școli și universități, asistență medicală gratuită, un loc de muncă pentru fiecare român. Și multe altele.
Mă opresc aici și vă las pe dumneavoastră să completați șirul de realizări ale acestui Domn trădat, ca mai toți domnitorii români, de-a lungul veacurilor, de boierii (roșii, de data asta) de la propria sa Curte Domnească. Sau șirul de derapaje grotești de la normalitate ale Epocii Ceaușescu, de la firescul așteptat de un popor întreg, cu sufletul la gură.
Bravo Silviule !!!!! !Geniai articolul tau ca si ziarul tau !!!!! sincerele mele felicitari !!!!!
Ca fost lucrator in domeniul contrainformatiilor economice, am avut o intrebare interioara cu privire la necesitatrea unui astfel de serviciu, atat timp cat fiecare unitate economica avea staful ( colectivul de conducere) propriu si structura organizata din care facea parte. Nu am fost un supervizor, dar cautarile informative efectuate dupa criterii argumentate si normale, au evidentiat o sumedenie de probleme din lumea reala. Fenomenul industrial, deosebit de complex, cu necunoscute si incertitudini, necesita conjugarea eforturilor specialistilor (ca doar de aceea au studiat si au ajuns specialisti) pentru obtinerea beneficiului ( de cele mai multe ori reflectat in bani). Tot asa societatea romaneasca era impanzita de pretinsi specialisti, bagatori de seama, eterni comentatori a toate cele, fara insa ca ei personal sa exceleze in altceva. Risipa de materiale era de dimensiuni apocaliptice. Imi vine in minte remarca unui inginer care a atras atentia unui individ din intreprindere ca „a calcat pe 5 lei” si individul respectiv a intors privirea cautand cei 5 lei. De fapt el calcase pe o tola de motor electric aflate peste tot, in nepasarea generala a angajatilor. Faptul ca ma interesa stadiul realizarii unor produse, cat si nevoile materiale pentru acestea, dar si problemele sociale, avea ca efect ca toti cei cu atributiuni in domeniu se apucau de treaba, atenti la performantele functionale pana la vanzarea catre partenerii straini( atat occidentali cat si din estul Europei). Rezultatul se materializa prin crestere conturilor in banci. Am facut aceasta precizare pentru a atrage atentia asupra ATITUDINII oamenilor fata de mediul inconjurator, de locul de munca de tot ceea ce inseamna viata cetatii. De altfel aceeasi ATITUDINE o vedem si azi, strazile sunt pline de masti de protectie antivirala( la 2 luni de zile de la implementarea masurii de protectie), muntii sunt dezgoliti de padurii, apele sunt poluate cu pet-uri si plasticuri (chiar si cu frigidere si alte lucruri netrebuicioase din gospodarii), gunoaiele sunt peste tot. In schimb avem pretentii din cele mai sofisticate, fara nici o acoperire, preamarind Occidentul si nivelul lor de trai. Cred ca atitudinea oamenilor din tarile respective difera de cea a noastra. Noi sarim din lac in put. Sub pretextul „promovarii politicilor” multiple, fara ca acesti „cofetari”( fara afront la profesia cofetarilor) sa aibe habar de doctrine, nici macar enuntiativ dar mai ales comportamental si atitudinal, se lupta sa acceada pe pozitii cat mai inalte doar pentru capatuiala, fiind cei mai destoinici practicanti ai pamantului parjolit. Nu am invatat nimic din istoria noastra traita de cei mai multi dintre noi. In loc sa retehnologizam industia, sa dezvotam relatiile economice de la egal la egal cu parteneri straini, sa stam cu fruntea sus sa avem o atitudine demna, ne-am impuscat conducatorul, am distrus totul, am emigrat doar din dorinta de a beneficia de plus produsul altor natii pentru care ei au muncit, unde suntem in pozitia de cetateni de categoria II si III, in care ne complacem. Cred ca ar trebui sa ne fie rusine de atitudinea noastra, nu de istoria noastra. Lasitatea noastra in a trece sub tacere cei 24 de ani cand seful statului a fost Ceausescu, ori balacarirea istoriei noastre din ultimii 80 de ani o platim cu varf si indesat. Toata aceasta perioada, mai lunga decat viata mea, ar insemna sa-mi reneg intreaga mea existenta. Nu am de ce. Sunt mandru de ceea ce am facut in viata, cu urcusuri si cobarasuri. A fost frumoasa.