CAPITOLUL VIII
RĂZBOI FRATRICID ÎN P.N.Ţ.C.D. VÂLCEA
Fiind foarte tracasat cu atâtea lucruri ce trebuiau făcute şi „bucurȃndu-mă” de o atmosferă destul de încordată în Consiliul Local, simțeam o nevoie acută să mă bazez − măcar în anumite momente − pe un ambient mai calm, mai constructiv, care m-ar fi ajutat şi stimulat mult. Însă n-a fost să fie așa! Chiar în interiorul partidului care mă propulsase, lucrurile căpătaseră aspectul unei adevărate scene de bătălie. Președintele filialei județene, senatorul Șerban Săndulescu, declanșase un război ciudat împotriva tuturor. Ceilalţi membri din conducerea organizației județene erau – în opinia Domniei Sale − fie PDSR-iști mascați, fie agenți de-ai lui Gorun, fie securişti.
Spre deliciul şi în interesul ziariștilor avizi de scandaluri, Șerban Săndulescu avea o pasiune morbidă pentru conferințe de presă, sau pentru interviuri televizate în care „dezvăluia”, de fiecare dată, fel de fel de fărădelegi imaginare. Despre morți, numai de bine, dar cum aş putea ascunde faptul că, prin atacurile furibunde ale senatorului, direcționate în toate cele patru vȃnturi, a adus mari, foarte mari deservicii partidului, atât pe plan local, cȃt și la nivel național ? Poate ar trebui iertat, răul făcut oricum nu mai poate fi reparat. În plus, am suficiente argumente să afirm că era bolnav, foarte bolnav, dar fără să-şi dea seama. Criza s-a aflat la apogeu în toamna anului 1996, când a trebuit desemnat candidatul eligibil pentru Camera Deputaților, deoarece, la camera superioară a Parlamentului, Şerban Săndulescu se considera deja „senator de drept”. Cele mai multe speranțe şi voturi se îndreptau către Bebe Ungureanu, care avea aplomb, discurs fluent şi caustic, ce mai, era tip de lider politic de succes, cu trecere la masa mare a membrilor partidului. Șerban Săndulescu, fiind la cuțite cu Ungureanu, nu-l voia şi sprijinea în schimb pe Ion Moroianu, un IT-ist carismatic, dar fără priză la public, pe care-l credea mai manipulabil. Disputa a luat amploare, producând, prin publicitatea lui, pagube ireparabile.
În disperare de cauză, cei din conducerea centrală au desemnat un alt candidat, pe Laurențiu Dumitrașcu, un tânăr profesor de matematică bucureștean cu origini drăgăşenene, nepot al viitorului prim-ministru Radu Vasile, pe atunci vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat. Scandalul, întreținut la foc continuu de Șerban Săndulescu, era însă departe de a se fi stins.
Evenimentul capital al anului rămâne, totuși, alegerea Președintelui României.
În luna noiembrie, 76% dintre alegătorii cu drept de vot, la primul scrutin au acordat 32% pentru Ion Iliescu – Partidul Democrației Sociale din România, 28% pentru Emil Constantinescu − Convenția Democratică Română, 20,5% pentru Petre Roman – Uniunea Social Democrată și 6% pentru György Frunda – Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. Corneliu Vadim, Gheorghe Funar, Tudor Mohora, Nicolae Manolescu, Adrian Păunescu și alți câțiva au primit sub 5 % din voturi. Runda finală a turului II a avut loc între Ion Iliescu, cu un avans suficient de mare, și Emil Constantinescu, care venea decis din urmă. Cred că dezbaterea televizată dintre cei doi a schimbat radical simpatiile de care se bucuraseră cei doi până atunci. Celebra întrebare (cine o fi avut ideea genială?) „Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?” a făcut epocă și a hotărât câștigătorul. Educația marxist-leninist-moscovită, primită de Ion Iliescu, l-a dat de gol. În loc să dea un răspuns limpede și răspicat, indiferent care ar fi fost acela, a început să se bâlbâie. Emil Constantinescu a recuperat diferența, obținȃnd în final 54% din voturi, Ion Iliescu rămânând doar cu 45%.
Seara, târziu, când exit poll-urile l-au declarat victorios pe președintele Convenției Democratice, al cărei reprezentant ales local eram, am aruncat nişte haine pe mine și am ieșit în centru. Acolo, la ceas, am găsit sute de simpatizanți al Convenției care m-au primit cu urale, ba chiar m-au luat pe sus. A fost un moment grozav! După o scurtă procesiune prin centru, ne-am oprit la Galeria de Artă, unde câțiva pictori în frunte cu cine altul decât cu Gigi Dican, amicul meu de suflet, desfundaseră deja sticlele de șampanie.
Asemenea demonstrații de adeziune, de bucurie, nu se pot uita!
Importante au fost, bineînțeles, și alegerile generale, unde Convenția Democratică, împreună cu Uniunea Social Democrată (P.D. și anexele) au reușit să se impună, să câștige majoritatea parlamentară și, deci, să formeze Guvernul. De menționat că, în alegerile din acel an, pentru prima dată, C.D.R. a câștigat majoritatea voturilor râmnicenilor, nu însă și ale vâlcenilor.
După o perioadă în care m-am zbătut să facem treabă cu un buget sărac, de criză, am crezut că, în sfârșit, mi-a venit și mie apa la moară! Dar, încet, încet, cu cât trecea timpul, iluziile au început – vorba lui Balzac − să piară una cate una, din pricina situației economice a unei Românii aflate în preajma intrării în incapacitate de plată, dar și din cauza guvernanților, care, deși mai cinstiți și mai conștiincioși decât toate conducerile executive care i-au precedat sau succedat, mă simt obligat să recunosc faptul că din punct de vedere politic și administrativ, erau, în marea lor majoritate, niște naivi lipsiți de experiență.
Coborând pe plaiurile noastre, am dat întâietate îmbunătățirii circulației din oraș, care se desfășura cu multă, multă greutate, numărul autovehiculelor mărindu-se în progresie geometrică datorită importurilor liberalizate, în condițiile în care trama stradală rămăsese aceeași de zeci de ani. Am încercat s-o reglementăm printr-o programare foarte strictă a mașinilor care aprovizionau magazinele din zonele aglomerate și am investit în singura idee ce te salvează de un trafic haotic: unda verde. Pentru aceasta, am contactat pe colonelul Victor Beda, cel care rezolvase problemele de circulație în centrul Bucureștilor și, cu fonduri puține, am creat undă verde pe Calea lui Traian, între str. Nicolae Bălcescu și str. Dacia. A fost o reușită care a dat rezultate o bună bucată de timp. Din păcate, administrația care a câștigat alegerile din anul 2000, a anulat contractul de service și a aruncat întreaga instalație la coș (!).
