Sorin Zamfirescu: Rememorări cu gust de Pelin (Capitolul șaisprezece)-Memoriile celui mai bun primar al Râmnicului, din ultima jumătate de secol

48 0

RÂMNICUL  SUB  OCUPAȚIE

 

Ținând seama de modul cum au răspuns la apelurile făcute de administrația municipală, Primăria acordă titlul de „OM AL ANULUI” pentru Dan Dragomir, director al S.C. IMSAT S.A., pentru Viorel Teodorescu, director al B.R.D. − filiala Vâlcea, și pentru Constantin Roibu, director al S.C. OLTCHIM S.A.

Pentru a evita provocarea unui nou conflict cu ierarhii Sfintei Episcopii a Râmnicului, am organizat, în mijlocul lunii ianuarie, ediția a III-a a Balului Primăriei, devenit deja tradițional, la Casa Tineretului din Ostroveni. De la an la an, petrecerea a fost din ce în ce mai reușită. Alături de vestiți cântăreți de muzică ușoară, am invitat pe Dorel Moştenescu, stea de cinema la modă din pricina popularului serial de comedie „La Bloc”, al cărui regizor, scenarist și actor principal era. După ce am deschis balul, am anunțat că predau cheile orașului și funcția de primar pentru o noapte acestui talentat şi plin de haz actor născut, crescut și educat la Râmnic. Și-a făcut datoria cu prisosință fiindcă toți invitații s-au distrat copios.

La polul celălalt, peste abia câteva zile, orașul a fost invadat, de fapt cucerit, ocupat, de minerii din valea Jiului. Am să încerc să reamintesc, în câteva rânduri, acest regretabil eveniment care a zguduit întrega Românie.

Pentru a salva țara de intrarea în incapacitate de plată, lucru pe care l-a și reușit, prim-ministrul Radu Vasile a fost obligat să închidă găurile negre din economie, care consumau inutil o grămadă de bani. Printre ele, minele de cărbuni din Valea Jiului ocupau un loc de frunte. Mineriadele anterioare speriaseră guvernele în așa măsură, încât s-au investit în Valea Jiului miliarde de dolari, fără a se  crea posibilitatea apariției locurilor de muncă alternative. Miron Cozma era ascultat orbește, era dumnezeul minerilor deoarece reușise, prin șantaj la nivel guvernamental, majorări periodice de salarii pentru toți ortacii. Spre sfârșitul lunii decembrie, Radu Berceanu, ministrul Industriilor, declara public închiderea unor mine de la Dȃlja și Bărbăteni, ca urmare a programului de restructurare a mineritului din această zonă. Miron Cozma ia decizia declanșării unei greve generale și cere prezența la fața locului a Primului Ministru și a Ministrului Industriilor. Logic, înalții demnitari au refuzat cererea expresă a minerilor, care, împinși de la spate de forțe oculte, hotărăsc o nouă invadare a Bucureștilor. Traian Băsescu, Ministrul Transporturilor, refuză să pună la dispoziție mijloace pentru această deplasare și Miron Cozma decide să plece, cu autobuze procurate de ei, spre capitală. Pentru a împiedica „plimbarea” minerilor spre orașul unde, în urmă cu doar câțiva ani, băgaseră în sperieţi o țară întreagă și comiseseră atrocități, jandarmii baricadează Valea Jiului  prin detonare de stânci, blocând ampriza drumului național. Miile de mineri, iritați și înveninați, au escaladat baricadele și conduși cu mână de fier de Miron Cozma, avându-l ca adjutant pe Romeo Beja, continuă drumul spre București cu 70 de autobuze și sute de autoturisme rechiziționate ad-hoc. Noile baraje din stabilopozi, construite de forțele de ordine,  nu au împiedicat pe ortacii aţȃţati la maximum să treacă peste ele, aceștia fiind obișnuiți cu obstacolele și accesul dificil din galerii. Prost sfătuiți și conduși, jandarmii și polițiștii duceau un fel de război de gherilă, construind baraje peste baraje lesne de traversat, aruncând cu petarde lacrimogene și apoi retrăgându-se, când situația ar fi trebuit să fie complet invers. Trecând cu ușurință și de Târgu Jiu, Cosma a hotărât continuarea deplasării, alegând, din nefericire pentru noi, varianta de trecere prin Râmnicu-Vâlcea. Alerta de gradul zero, provocată de această decizie a minerilor înfierbȃntaţi, a determinat convocarea la prefectură a tuturor forțelor de ordine din județul nostru. Am participat ca invitat la această adunare unde, în opinia mea, s-au luat o serie de decizii greșite. Prefectul n-a fost de acord cu nicio variantă propusă de specialiștii militari, a declarat ritos că el este „comandantul suprem” și a decis să se organizeze la Costești, unde, se spunea, există o gâtuitură a căii de acces spre Râmnic, un baraj în spatele căruia să se  concentreze toate forțele de ordine. Locul ales era greșit din start, deoarece se afla în centrul unei zone în care locuiau foarte mulți mineri ce lucrau la exploatările de cărbuni din zona Berbesti-Alunu și la cariera de calcar din apropiere. Aceștia s-au raliat imediat ortacilor jieni și, cunoscând zona ca-n palmă, s-au transformat în patrule de cercetași ai acestora. I-au informat despre ceea ce li se  pregătea la Costești și i-au condus peste deal, pe căi ocolite, în așa fel încât minerii, foarte bine organizați (de cine??), să cadă în spatele forțelor de ordine. Polițiștii și jandarmii, în număr de peste 2000, printre care și trupe speciale de polițiști DIAS (Detașamentul de Intervenție și Acțiuni Speciale) și BAOLP (Brigada de Asigurare a Ordinii și Liniștii Publice), au fost prinși ca într-un clește. O parte din efectiv, în frunte cu generalul Gheorghe Lupu, comandantul de facto al frontului polițienesc, cunoscând zicala „fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă”,  au tulit-o pur și simplu, lăsând pe teren armament, utilaje, iar trei sferturi dintre camarazi, având în frunte pe sărmanul prefect de Vâlcea, au ajuns ostateci. Regimentele de mineri, cu prizonieri cu tot, s-au urcat în mașini și, în după amiaza zilei de 21 ianuarie, au descins triumfători în orașul nostru.

Aflasem din vreme despre înfrângerea rușinoasă de la Costești și am încercat totuşi să găsesc vreun șef de  poliție sau jandarmerie pentru a vedea ce se mai poate face. Telefoanele sunau în gol, semn că rămăsesem în bătaia vântului. Am hotărât să trimit  toți salariații acasă și am rămas singur în toată Primăria. Trebuie să fac două mențiuni.  Întâi, că nelipsitul de la toate acțiunile dificile, John Feraru, mi-a declarat ferm că el nu pleacă nicăieri și că rămâne să păzească biroul în care mă aflam. O altă mențiune specială merită colonelul Dodu, care, fiind militar de carieră, nu s-a speriat cu una cu două de situația critică în care mă aflam și a trimis patru membri ai Gardienilor Publici pentru a păzi intrarea în Primărie. Între timp am primit un telefon pe firul roșu, guvernamental, de la ministrul de Interne, Gavril Dejeu, care aflase că prefectul este ostatic. Se temea, probabil, de situaţia  în care aș cădea și eu prizonier, iar Convenția Democratică ar rămâne la Vâlcea fără vreun șef loial. Mi-a transmis ordinul de a părăsi instituția, să mă ascund pentru a mă proteja, păstrând legătura cu autoritățile centrale. „Avem nevoie – spune Domnia Sa – de lideri vii, nu de eroi  morţi”. Nu mă consider erou absolut deloc, nici n-aş avea de ce, dar ordinul mi-a întărit decizia de a nu-mi părăsi postul.

M-am gȃndit să încerc să diminuez posibilele nereguli ce s-ar putea petrece, ca atare, am decis să mă folosesc de drepturile conferite de lege unui primar. În conformitate cu prevederile Legii nr. 60/1991 și Legii nr. 69/1991, articolele 44 și 48,  am emis un act normativ, Dispoziția nr. 11/1999 a Primarului, prin care se interzicea orice manifestație publică și suspenda activitatea tuturor localurilor care vindeau băuturi alcoolice în zona municipiului Râmnicu Vâlcea pe o perioada de 48 de ore.  Speram în  limitarea, măcar parțială, a pagubelor provocate de membri ai detașamentelor minereşti, care, sub influența alcoolului, s-ar putea deda la acte reprobabile. L-am trimis tot pe John Feraru (pe cine altul?) cu o mașină de la A.D.P. să distribuie dispoziția la toate cârciumile din oraș și s-o afișeze pe cât mai multe panouri stradale. Îmi dădeam seama de donquijotismul acțiunii mele, vis-à-vis de niște răsculaţi care încălcaseră o mulțime de legi organice și se bătuseră de la egal la egal cu forțele de ordine, dar statul cu mâinile-n sân nu mă caracteriza. Cei câţiva cetățeni, spre onoarea rȃmnicenilor nu prea mulți, care strigau la Prefectură „Cozma, Cozma” și „Vadim, Vadim” (nu vă pune pe gânduri asocierea între cele două nume, logistica, finanțarea, organizarea cvasimilitară a convoiului, în condițiile în care partidul lui Vadim era înțesat de colonei și generali în retragere?) și străzile cu autobuze pline de mineri,  dădeau impresia că trăim într-un oraș aflat sub ocupație militară. Dacă se poate spune ceva pozitiv despre acest veritabil act de terorism,  trebuie să recunoaștem că ortacii, ținuți strâns în mână de generalisimul Miron Cosma, erau foarte ascultători.

După ce au ocupat prefectura și sala sporturilor, transformată în hotel de campanie, foarte mulți mineri, eludȃnd Dispoziția nr. 11 a Primarului, au ocupat până la refuz toate cârciumile din oraș, le-au închis cu lanțuri pe dinăuntru și au chefuit până dimineață. La ivirea zorilor, pe 22 ianuarie, au plătit până la ultimul leu tot ce s-a consumat (parcă se plângeau de salariile mizere),  s-au întors la autobuze și au așteptat liniștiți ordinele generalisimului. Singurul contact direct avut cu minerii a fost cel în care un grup de 10-15 mineri au venit la Primărie să-mi ceară drapele tricolore. Le-am spus că nu avem și s-au retras bodogănind.

Din biroul prefectului (numai în pielea lui să nu fi fost), după multe ore de discuții telefonice dintre șefii rebeliunii și primul ministru, s-a stabilit o rundă de negocieri pentru după amiaza zilei de 22 ianuarie. Am avut şansa ca un tip fără de lege, precum Miron Cozma, să fie foarte bisericos, iar episcopul de atunci, regretatul Vlădica Gherasim, să se implice direct, oferindu-se să fie gazda  importantei negocieri de la Mănăstirea Cozia. Am mai spus că minerii, în chip foarte ciudat, dețineau un sistem informativ foarte bine pus la punct. În momentul acceptării întȃlnirii la nivel înalt, aflaseră deja că  proaspătul ministru de Interne, Dudu Ionescu, un tânăr nu foarte dispus să meargă cu jumătăți de măsură, organizase un baraj de netrecut pe Dealul Negru, format din numeroase unități militare dotate cu tab-uri și tancuri. E drept, lucrurile erau cumva discutabile, întrucât se presupunea că soldații nu mai erau foarte dispuși să repete cele întâmplate la Timișoara şi Bucureşti în decembrie 1989, așa încât ambele tabere doreau, în secret, un armistițiu. Cu binecuvântările de rigoare, acesta a și avut loc, guvernul promițând amnistie totală, precum și luarea în discuție a tuturor cererilor minerilor, cu condiția retragerii imediate și în totală ordine din zonele cucerite.

Miron Cozma, Romeo Beja & Co. au dat dispozițiile necesare și, spre seara zilei de 22 ianuarie, autobuzele încărcate cu rebeli au părăsit orașul nostru, îndreptându-se către casă. Cum asemenea vârtejuri scot la suprafață toată mizeria depusă pe fundul apei, circa 200 de vâlceni (mineri din bazinele Berbești-Alunu, dar nu numai), incitați de liderii locali ai partidelor de extremă stângă şi dezamăgiți de plecarea grăbită a celor ce cuceriseră orașul cu o zi în urmă, au vociferat până noaptea târziu  în fața prefecturii. Însă suportul lor logistic plecase și, astfel, au putut fi liniștiți destul de lesne de forțele de ordine reintrate în dispozitiv, ce păreau nevinovate precum niște fete mari. Mai târziu, câteva publicaţii devoalau faptul că anumite partide, ce susţinuseră tainic revolta minerească, întocmiseră deja lista guvernului provizoriu ce urma să fie instalat prin lovitură de stat, în urma ocupării de către mineri a Bucureștiului. Din fericire, Dumnezeu ne-a protejat şi de această dată!

Râmnicul a revenit la normal. În semn de protest față de modul în care oraşul, în loc să fie căinat, fusese pus la index de către o parte din presa națională și internațională, societatea civilă şi Alianţa Civică din oraș, avându-ne în frunte împreună cu Mihai Moldoveanu, organizează un Marș al Tăcerii sub deviza „Noi suntem Râmnicul”. Marșul, cu o participare de peste 5000 de râmniceni, a demonstrat tuturor care este adevărata față a orașului nostru.

Zurbagii nu s-au liniştit definitiv. Peste o lună de la asaltarea Râmnicului, liderii minerilor, dându-și seama că cedaseră prea ușor într-un moment când o țară întreagă era speriată, incită din nou spiritele și pornesc o nouă cavalcadă spre Bucureșți, de data asta prin Stoieneştii de Olt. Spuneam că tânărul și proaspătul  ministru de Interne era un om hotărât și de acțiune. A pus la punct o contraofensivă care a spulberat frontul ortacilor, i-a împrăștiat ca pe iepurași și a declanşat  vânătoarea celor care purtau răspunderea unui asemenea  atentat  la  siguranța  națională. Păpușarii speriați s-au dat la fund, iar capii afișați ai complotului au fost judecați și condamnați la ani grei de închisoare.

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *