ZVÂRCOLELI POLITICE
În perioada la care mă refer, 2008 − 2012, situația politică a suferit în permanenţă mari schimbări. După divorțul cu P.S.D.-ul, P.D.L. încearcă o guvernare în alianță cu U.D.M.R.-ul, reuşind o majoritate vulnerabilă. La P.S.D. are loc o revoluţie internă și Victor Ponta îl înlocuiește pe Mircea Geoană. Îi vine rândul P.N.L.-ului, unde Crin Antonescu ocupă locul de președinte, în pofida lui Călin Popescu Tăriceanu.
Criza se adâncește, se caută soluții disperate, T.V.A.-ul se majorează, iar reducerea salariilor bugetarilor și micșorarea pensiilor, susținute cu cerbicie de președintele Băsescu, sunt votate cu forța în Parlament. Guvernarea suportă moțiuni peste moțiuni, unele trec și Guvernul Boc I este demis.
În 2011, are loc un eveniment de mare rezonanță. Majestatea Să Regele Mihai publică o scrisoare deschisă prin care solicită să se adreseze Parlamentului și României. Președintele, Traian Băsescu, ale cărui slăbiciuni față de Paul Lambrino, autointitulatul prinț de carton, Paul de România, merseseră până într-acolo încât se transformaseră în relaţii de cumetrie, nu agrea această inițiativă regală. Influențate, ca de obicei, de șeful statului, conducerile Camerelor bȃjbȃiau răspunsul, pȃnă când deputatul și intelectualul de excepție, Theodor Paleologu, s-a dus la tribună, neinvitat de nimeni și a ținut un scurt, dar fulminant discurs, propunând la sfârșit să votăm pe loc o invitație adresată ilustrului personaj de a-şi prezenta discursul a doua zi în fața noastră.
Aplauzele furtunoase cu care a fost întâmpinată propunerea au spus totul.
A două zi, întâmpinat cu toate onorurile cuvenite unui Mare Rege, am ascultat cu sufletul la gură mesajul adresat națiunii. A fost un moment cu adevărat înălțător. Cu delicatețea și politețea-i caracteristică, Regele Mihai a mustrat părintește clasa politică pentru acțiunile ineficiente, pentru discuțiile sterile și a îndemnat la constituirea unui front, a unei alianțe interpartinice, care să depășească greutățile momentului, spre folosul celor mulți. „Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul” sau „Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară luată cu împrumut de la copiii noștri” au fost frazele memorabile de încheiere ale alocuţiunii. Au urmat urale și ovații. Recunosc că m-au podidit lacrimile – nu vă grăbiți să mă dezavuați, n-am fost singurul − gândindu-mă, prin similaritate, la cele spuse de personajul Ștefan cel Mare în finalul uneia din capodoperele trilogiei delavranciene.
Cu surzii însă nu te poți pune! Lupta pentru putere se acutizează și Traian Băsescu propune drept prim-ministru un personaj apolitic, pe economistul de top, Lucian Croitoru, care este respins de Parlament. De ce? N-am găsit nicio explicație logică, cu atât mai mult cu cât ne bucuram încă de o subțirică majoritate parlamentară. Se încearcă o nouă guvernare Boc în alianța cu U.D.M.R., iarăşi cu o majoritate discutabilă. Pentru a întări aceasta subţirică majoritate, abilul nostru președinte a manevrat în culise pentru alierea la guvernare a unei facțiuni a P.S.D.-ului, condusă de Gabriel Oprea, care s-a transformat peste noapte în partid, sub denumirea de Uniunea Națională pentru Progresul României. Împreună cu deputații minorităților, aflați permanent în barca puterii, se consolidează o altă majoritate parlamentară. Simțind că au pierdut trenul, P.N.L. și P.S.D. fac o alianță politică, o struțo-cămilă denumită Uniunea Social-Liberală, care suferă, la început, o scădere în sondaje, datorită reacției talibane a suporterilor fideli. Deși trecut și prin ciur, și prin dȃrmon, Traian Băsescu începe să greșească. Îl atacă într-o emisiune televizată, de mare audiență, pe Raed Arafat, personaj în mare vogă, ameninţȃndu-l cu destituirea. Este scânteia care a reaprins pofta manifestațiilor stradale contestatare, la început mai timide (se pierduse obișnuința), mai apoi din ce în ce mai ample și agresive. U.S.L. profită cu abilitate de noua conjunctură, participând la aceste demonstraţii, care ajung din ce în ce mai virulente, atingând apogeul cu manifestația polițiștilor din faţa palatului Cotroceni cu vestitul slogan „Ieși afară, javră ordinară”. Guvernul Boc II reușește să se mențină aproape un an de zile, dar contestările, din ce în ce mai vehemente, determină pe Traian Băsescu, în februarie 2012, să numească în fruntea guvernului pe fostul șef al S.I.E., Mihai Răzvan Ungureanu, un politician de calitate, format la școli înalte. Mie unul, tipul mi-a plăcut. Verticalitate, discurs ales și cu miez, ce mai, aducea a politician rasat dintre cele două războaie mondiale. Deși situația economică era în continuare complicată și guvernul dădea din colț în colț, în lipsă de resurse financiare suficiente, deputații P.D.L., adică partenerii noului prim-ministru, ahtiați după pomenile electorale devenite tradiţionale, l-au invitat la o ședință de grup unde i-au cerut, scurt pe doi, să repartizeze între 500.000 și 1.500.000 lei fiecărui deputat democrat-liberal pentru finanțarea bisericilor din colegii (!). Ei voiau să-şi apropie preoţii din colegii în vederea alegerilor ce se apropiau cu paşi repezi. Era un efort uriaș, de aproape 200 de milioane de lei. Mihai Ungureanu a răspuns scurt că așa ceva nu este posibil, că e teribil de nemulțumit de asemenea pretenții ridicole într-un moment complicat pentru ţară și a plecat trântind ușa. La așa cerere, așa răspuns! Politiceşte, însă, a greșit, trebuia să refuze ceva mai elegant, deoarece destul de mulți deputați P.D.L.-iști de joasă condiție s-au simțit jigniți și au conspirat să-l dea jos de la guvernare. Tocmai se depusese o moțiune de cenzură și liderii Uniunii Social-Liberale umblau pe holurile Camerei cu fel de fel de momeli (la propriu, fiindcă au încercat, fără succes, și cu mine, propunându-mi-se realegerea în colegiul nr. 1 Vâlcea, iar unui coleg i s-au propus bani) pentru a-i determina pe deputații democrați-liberali să voteze căderea guvernului. În mare taină s-au făcut și desfăcut alianțe. Și ce să vezi!! Cu toată majoritatea teoretică a coaliției de guvernare, moțiunea, votată și de mulți deputați ai puterii, a trecut. Noua majoritate, deși regulamentele parlamentare aveau alte rigori, a schimbat în câteva ore (!) conducerile Camerelor și a mers la Cotroceni cu propunerea de numire a lui Victor Ponta ca Prim-ministru. Traian Băsescu dă curs obligațiilor constituționale – nu cum s-a întâmplat de curând într-o situație similară, când o majoritate s-a prezentat la Președinție cu un candidat, o somitate nealiniată politic, dar propunerea nici măcar n-a fost luată în seamă – și Uniunea Social-Liberală s-a instalat la guvernare. Din cauza conflictului care se adâncea din ce în ce mai mult între președinte și primul ministru, în România s-a declanșat o criză politică de proporții. În Parlament, următoarea jumătate de an de până la alegeri, a fost mai mult o şicanare permanentă și reciprocă. Peste o lună, U.S.L. a demarat procedurile de suspendare și demitere a Președintelui, pentru ingerințe neconstituționale în activitatea de guvernare a țării. Stilul dictatorial, impus de ceva vreme de către șeful statului, sufocase inițiativele legislative, așa că Parlamentul a aprobat cu 256 de voturi pentru, propunerea alianței social-liberale. La referendum, populația a votat într-o majoritate covârșitoare împotriva lui Traian Băsescu, devenit nepopular din cauza curbei de sacrificiu inițiate de el. Prezența la vot a fost însă sub 50% și, la presiunile Uniunii Europene (mai exact la intervenţia cancelarului Angela Merkel, pentru care amestecul în treburile interne ale României devenise un hobby, sau a ambasadorului american, cu același prost și ofensator obicei), Guvernul a trebuit să cedeze. Traian Băsescu, deși jumulit bine de masivul vot popular în favoarea demiterii sale și-a putut continua mandatul de președinte după 52 de zile de „repaus”. Aşa cum am mai spus, fiind uns cu toate alifiile, Traian Băsescu lucrase în ultimii ani la un lucru pe care ceilalți lideri politici de la U.S.L., nu l-au prea băgat în seamă. A consolidat încet, pe nesimțite, serviciile secrete, jucăriile lui favorite. A numit la conducerea acestora personaje care-i juraseră credință veșnică. În același timp, consiliat de Monica Macovei, cea care ponegrea România cu orice ocazie, și-a numit favoriții la conducerea procuraturilor, a inițiat „protocoale” (în fapt niște înțelegeri ilegale și neconstituționale) de colaborare între cele două instituții, supranumite mai târziu binom al puterii. În acest mod a început urmărirea și pedepsirea, într-un fel sau altul, a tuturor adversarilor săi politici. Se declanșează o adevărată prigoană împotriva liderilor U.S.L.-ului din teritoriu. Sunt departe de a fi avocatul lui Liviu Dragnea, toată activitatea mea politică s-a desfășurat ca adversar al P.S.D.-ului, dar motivul primei condamnări suferite de el în temeiul transportării electoratului la vot este, în fapt, o metodă folosită peste tot și de către toți în România, ba chiar și în lume. Contracandidații mei au folosit-o cu succes în bătăliile electorale împotriva mea. Se pare însă că a existat doar un singur condamnat pentru astfel de „fărădelegi”.
Anul politic 2012 a fost cel mai tensionat an politic din România ultimilor ani. Discursul politic depășește orice limită de civilitate. Victor Ponta e caracterizat public de Traian Băsescu drept „prost, cinic, mitoman”. Pe Crin Antonescu, un politician corect și un orator de neegalat în zilele noastre, fiindcă n-avea niciun alt cusur de care să se agațe, îl supranumea „somnoroasă păsărea”. Cu toate măsurile de autoprotecție luate de președinte, alegerile din toamna anului 2012 au fost un dezastru pentru Partidul Democrat Liberal, care făcuse o alianță disperată cu P.N.Ţ.C.D. și Forța Civică, formând Alianța România Dreaptă. Aceasta abia atinge nivelul de 17% din voturile electoratului, adică sub voturile alegerilor locale. Uniunea Social-Liberală adună peste 60% din voturi. Abia acum sistemul electoral, pe care l-am prezentat anterior, își arată hibele de fond. Datorită redistribuirilor legalizate prin acel algoritm din 2008, noul parlament atinge cifra exagerată de 588 parlamentari, mai mulți cu 100 decât vechiul Parlament. Nu sunt un adept al reducerii drastice a parlamentarilor, fiindcă în jur de 430-450 de membri a avut întotdeauna Parlamentul României (chiar și între cele două războaie mondiale), dar depășirea acestui plafon mă deranjează cu adevărat.
Traian Băsescu, respectă Constituția și desemnează pe liderul majorității, Victor Ponta, ca prim-ministru. Până la sfârșitul mandatului de președinte, urmează o perioadă de „hȃrjoneală” între cei doi protagoniști, care numai în folosul României nu a fost.
În 2012, la terminarea mandatului de deputat în Parlamentul României, la împlinirea vârstei de 70 de ani, așa cum îmi propusesem și promisesem, m-am retras din viața politică activă. M-am pus la dispoziția conducerii filialei județene democrat-liberale, care m-a numit la șefia Comisiei de cultură, unde am avut norocul – după fuziunea cu Partidul Naţional Liberal – să colaborez cu Gigi Dican, Petruţ Constantinescu, Mihai Sporiş, Nicolae Jivan, personalităţi de prim rang ale municipiului nostru. De fapt acolo mă simțeam în largul meu, nu doar pentru că sunt prieten cu mai toți liderii mișcării culturale locale, ci și pentru că le-am înțeles totdeauna of-urile și, atunci când am avut ocazia, i-am ajutat.
În iulie 2014, am participat la Congresul de fuziune, de la Palatul Parlamentului, în care Partidul Democrat Liberal a dispărut, topindu-se în brațele larg deschise ale Partidul Național Liberal, așadar m-am reîntors la patria-mamă. A fost o mutare politică deșteaptă, care a repus pe linia de plutire mișcarea liberală, devenită astfel o alternativă viabilă, serioasă și cu adevărat periculoasă pentru P.S.D. La acest congres s-a aprobat candidatura la preşedinţie a primarului Sibiului, Klaus Iohannis, aproape în unanimitate. Apoi, în acelaşi an, în campania electorală, m-am străduit şi eu alături de ceilalți penelişti ca acesta să cȃştige in lupta cu Victor Ponta, care părea cam inconsistent şi lunecos. Dar nici alegerea făcută n-a fost mai brează. Acceptarea și promovarea protocoalelor ilegale dintre procuratură şi servicii cu acordul tacit al unei justiţii timorate prin şantaj, jocul de-a du-te-vino cu legile aprobate de Parlament, creator de mari confuzii, invectivarea continuă a unui grup important al politicii româneşti (martor mi-e Dumnezeu că şi eu m-am situat permanent în opoziţie cu P.S.D-ul, dar de aici şi pȃnă la a-l declara „toxic” de la tribuna Cotroceniului e o distanţă colosală), dorinţa neconstituţională, evidentă, de implicare în treburile executivului, zvonurile care circulă, din ce în ce mai insistent, cu privire la afaceri imobiliare dubioase, mă fac să-mi pierd încrederea într-un preşedinte cu imagine cam neclară sau într-un preşedinte care nu înţelege să fie „mediator între puterile statului” şi să aplaneze toate conflictele din societate, aşa cum scrie Constituţia.
