Râmnicul uitat – Obârșia (5)

152 0

Mă gândesc, nedumerit și astăzi. După atâta vreme, cum de putea bunicul, doborât de bătrânețe și artroză și necazuri, să parcurgă cu pasul, în vizitele sale hebdomadare la părinții mei, pornind din strada Carol, urcând nu fără greutate dealul, până în strada Mihai Bravu, unde o lua la dreapta, depășind biserica în cărămidă aparentă a Cuvioasei Paraschiva, traversând Traianul, pe la librăria Pascu Anastasiu și Gr. Petrescu, oprindu-se ici-colo la câte o vitrină a „Lipscanilor” de odinioară, unde apăruseră, după război, noi negustori și noi negoțuri, odihnindu-se apoi un sfert de oră pe Terasă, unde comanda, de obicei, un șvarț, la una din mesele cu umbreluțe colorate de sub castani, tăcut, posac, comunicând cu chelenerul prin semne (acesta cunoscându-i tabieturile) și, continuându-și drumul prin fața Parcului și Bărăției și bisericii Buna Vestire și Poștei, zidită tot în cărămidă aparentă, de unde lua drumul Bulevardului, drum drept, oricum ușor, umbros, ce cobora în pantă, pe sub castani, de-a lungul Percului și a conacului lui Livezeanu, până în dreptul casei noastre, alăturată „palatului” nelocuit în timpul iernii, al boierului Toto Herescu. Bunicul trebuie să fi fost în tinerețe om sprinten, vioi, de vreme ce izbutea acum, în pragul „marii treceri”, să împlinească săptămânal această promenadă ritualică, ce mi s-a întipărit atât de bine în minte, printre nenumărate evenimente și emoții cufundate în uitare și resuscitare numai cu ajutorul mamei, care obișnuia, în vremea serii, înainte de culacare, după rostirea rugăciunii, să ne citească povești cu zâne, feți-frumoși, castele de cristal, balauri și vrăjitoare rele, dar și să ne împărtășească întâmplări din tinerețea ei pierdută, petrecută în casa de pe Știrbei Vodă, colț cu Carol. Adtfel, figura „în efigie” a bunicului, conchistador ce coborâse din Clisura Românească, la vîrsta când copiii abia încep să descifreze buchile din cartea de citire, trecuse Dunărea și parcursese o viață – la început săracă, aventuroasă, urmând apoi, după o strădanie îndelungată și ostenitoare și cinstită, să ajungă la starea de posesor de case și moșii în Râmnic, ca să-și încheie drumul într-o modestă și anonimă existență, urmărit de nenoroc și boli și bătrânețe, ecou și subiect de melodramă, figura lui pierdută într-un trecut fantastic, o reconstitui cu greutate  astăzi, din amintiri cețoase, fantezie, fotografii, corespondență de familie sau relatări minate de o inevitabilă subiectivitate generoasă.

Foișorul de foc

Oricum, bunicul sau „tata mare”, cum îi spuneau nepoții, îmi e simpatic, rămâne în construcția mea mentală ca un model de luptător, de self made man (model ce, din păcate, nu s-a transmis decât arareori urmașilor) dar mai ales ca un ctitor, întemeietor de „seminție”, risipită prin întreaga lume și împlinind destinul atâtor aromâni ce au găsit în Țară adăpost și libertate și lăsând în Râmnic nostalgia unor vremi de liniște și cumpătare și măsură și chibzuită bunăstare.

Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”

Articole asemănătoare

Râmnicul uitat: Gara

Postat de - 13 octombrie, 2020 0
FacebookTwitterCu câțiva ani în urmă ne-a întristat decizia demolării acestei clădiri și-am asistat neputincioși la dispariția construcției din Gara C.F.R.…

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *