Primește mama duminică niște caramele de la o vecină. Pungă de plastic, obișnuită, de prin casă. Femeia le avea de la bărbatu-său, care lucrase prin Germania și din preaplinul lor, împărțeau pe la prieteni.
Caramelele, aspectuoase, în ambalaje verde-prăzuliu, făceau cu ochiul. Mama răstoarnă câteva din ele într-un castronel, să ne servim când avem poftă.
Mâncăm din ele de vreo 3 zile, eu mai puțin, că am gustat una și mi s-a părut cam ciudățică, așa că am scuipat-o la gunoi. Acuma, nah… calul de dar nu se caută la… dinți. Dinții se caută în altă parte, o să vedeți voi unde!
Vară-mea, în schimb, le-a găsit apetisante, așa ca s-a dedulcit la ele. Nush cine a mai mâncat, că n-am stat să fac inventarul la caramele, nici la dinții neamurilor.
După trei zile, frate-meu, cu o figură ușor contrariată, întreabă calm: – Băi, tu ai văzut că în caramelele alea sunt niște dinți?
-Niște ce??? Cum dinți? Înfipți în ele, desenați pe ambalaj, sau cumm???
– Păi uită-te! și îmi întinde punga.
Mno… altul, în locul meu, urla, ori își vomita plămânii. Io, diliu cum sunt, explodez în hohote de râs isteric… da’ așa, cu spume! Băăi, zi-mi că nu văd bine, zi că nu e adevărat! Între caramele, rânjind prostește la noi, un șirag de dinți montați în nush ce aliaj de metal, unul lipsă, cum ar veni, dinte, dinte, dinte, dinte, pauză, dinte, dinte!!! Ăla lipsă o fi rămas înfipt în vreo caramea!!!
Neneee… film cu proști! Numai nouă ni se putea întâmpla una ca asta!!!
Reușim să ne oprim un pic din râs și iar rânjesc dinții ăia la noi. Sucesc punga pe toate părțile, dinții se plimbau de colo colo. Izbutesc să-i fac să stea la poză, să pun bazaconia pe Facebook, i-o arăt cuiva, omul își face cruci, zice că nu prea deslușește imaginea și ce e acolo… scot dinții din pungă și îi așez artistic, peste punga cu caramele, să dea bine la imagine.
Trag câteva cadre și le sheruiesc la prieteni, să moara și ăia de râs.
ÎI povestesc mamei tărășenia, râde și ea și zice: Aruncă naibii nenorocitele alea de caramele cu pungă cu tot, la gunoi!
Arunc caramelele, dar păstrez dinții. Într-o pungă. Nu se știe… poate, cândva…
Totuși… Cum or fi ajuns dinții in punga noastră cu caramele???
Or fi de fro’ 20’j de ani și i-or fi picat cine știe cărui moș, ori or fi nimerit la grămada cu cine știe ce ajutoare, pentru amărăștenii rămași știrbi, ca să nu-i mai coste altă proteză nouă, și cineva i-a încurcat cu caramelele?
Or fi ai cuiva care a vrut să mănânce caramele, dar ca să nu i se lipească de dinți, i-a scos și a uitat de ei pe acolo?
Or fi ai cuiva care și-a rupt unul din incisivi și și-a analizat proteza, dar i-a scăpat între caramele și n-a mai stat s-o caute, sau nu i-a trecut prin cap unde poate fi.
Sau… dacă nu cumva, doamna care ne-a dat caramelele e cea care și-a uitat șiragul de dinți în vreo pungă prin casă și, la repezeală, a apucat-o taman pe aia și a pus caramele în ea. Cine știe cât o fi scotocit disperată și-o fi înjurat de toți sfinții – aoleuuu, dinții mei, unde-am pus dinții?
Cucoana… dinții tăi sunt la noi. că i-am păstrat tocmai fiindcă m-am gândit ca or fi ai matale.
Acum, stai să vezi altă dandana… cum sa-i zicem femeii de dinți?
– Doamna Mina, v-ați pierdut cumva niște dinți zilele trecute? (mooorrr!!!)
Sau… Doamnă, cam de câte zile nu v-ați mai numărat dinții?
Mai e o problemă. Puntea aia, sau ce-o fi, are incisivul ăla lipsă. Eu am pus-o bine. În altă pungă! Dar dacă dintele ăla lipsă e în punga cu caramele de la gunoi?
Să scotocesc în gunoi după pungă? S-o răstorn și să caut incisivul femeii sau al neamțului în pungă?
Nah… ziceți și voi!
Ouatu Hăineală
Sursa: Defecti.ro
