De partea celalaltă a drumului se înșirau, din Știrbei Vodă și până la podul Olăneștilor (podul Vinerii Mari), dughene, prăvălii mărunte și gablonțuri, postăvării, tocilării, curelării, ateliere de croitorie și repararea încălțămintei, ceaprăzării (ceaprăzăria lui Prădatu), sticlării, boiangerii și hanuri desprinse parcă din Craii…lui Mateiu I. Caragiale, construite pe gustul și după tradiții locale, cu crâșmă „înjghebată” la parter, în care se intra printr-un tunel murdar și nămolos, cu boltă ce dădea în curțile interioare prevăzute cu acoperișuri sau grajduri pentru mușterii, de obicei aceiași, sosiți în zilele de târg ca să-și deshame caii obosiți de drum și să-i hrănească într-un miros stătut de fân și bălegar, în timp ce la etaj, la care ajungeai pe o scară în spirală din lemn, cu paramlâc, se rânduiau de-a lungul unei tinde fără ornamente, odăile ce adăposteau cinci-șase oaspeți, prevăzute cu paturi insalubre, sordide, un spălător (lighean și cană smălțuită din metal) și o fereastră ce răspundea fie în stradă fie spre curtea cu mirosuri pestilențiale.
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (1)
Între aceste hanuri ridicate pe la jumătatea veacului al 19-lea și dispărute odată cu sistematizarea grăbită a orașului, mi-l amintesc mai bine pe cel ținut de „domnul Stoica”, bătrân în vremea copilăriei mele, om de statură mică, pleșuv, cu o bărbuță bine pieptănată (gen Clemenceau), înveșmântat în orice anotimp cu haine albe și pantaloni „la dungă” și pălărie din fetru sau de pai, a cărui politețe mă exceda de câte ori mă întâlneam cu el pe Bulevard și își scotea cu o oarecare stângace eleganță pălăria, stângăcie venită, îmi închipui, din faptul că se afla la prima generație a măruntei burghezii desprinse din viața patriarhală a satului.
Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”
