Copilăria mea, trăită pe Bulevard dar și în casele din Știrbei Vodă, cu curte generoasă, coborând în pantă, unind de fapt platforma “Râmnicului de sus”, cum se numea orașul cu două secole în urmă – cu „cel de jos”, e strâns asociată cu o veche casă părăginită, situată la numai câțiva pași de locuința arătoasă a bunicilor, o năzărire rustiă, uitată de vreme în ambientul unui oraș în plină emancipare, cu pridvor înalt din lemn cioplit și cu gârlici desupra pivniței, în maniera construcțiilor sătești din zona Vâlcii, situată strâmb față de axul străzii încât acoperea întreg trotuarul, de parcă ar fi dorit să atragă atenția trecătorului grăbit că nu e o casă oarecare cu tencuiala scorojită, ferestre înguste și aspect de locuință neîngrijită, pe care toți locuitorii de pe Știrbei Vodă o numeau, în simplitatea și neștiința și indiferența lor față de începuturile poeziei românești, dar care auziseră din tată în fiu de existența vremelnică aici a “finului Pepelei”- “casa lui Anton Pann”.
Desigur, casa nu trezea emoții, n-avea plăcuță comemorativă din marmură, cum se obișnuiește astăzi cu edificiile în care au viețuit persoane importante, se prezenta, de fapt, în peisajul urbei ca o relicvă aruncată la marginea orașului, a altui Râmnic, uitat, din secolul al 18-lea, încît e de mirare că a supraviețuit atâtor planuri de urbanizare “de sistematizare”, dar și lucrării neîndurătoare a timpului, măreață într-un fel în nepăsarea cu care a dăinuit cu îndărătnicie prin ani, ca să arate azi renovate, spilcuită, amanajată ca muzeu, mutate din calea aglomerației stradale ca un obiect de întrebuințare culturală, pierzându-și însă farmecul vetust, intim, de o oarecare cochetărie sfidătoare, pe care îl avea în vremea când mă trimitea bunica să cumpăr pâine de la brutăria din apropiere, de o recunoscută notorietate, ce inunda cu arome amețitoare de pită caldă strada Știrbei Vodă până departe, dincolo de baia comunală și de aleile umboase ale Zăvoiului.
În pofida “modernizărilor” aduse acestei așezări ce a pecetluit o epocă, cea mai străveche mărturie, probabil, a unui ev apus, romantic, agitat, pierdut cu timpul printre filele mucegăite ale istoriei, casa lui Anton Pann, căruia i-am jertfit, mult mai târziu, în clipe de nesperată grație, o fărâmă din puținul vieții, rămâne pentru mine aceeași dărăpănată așezare modestă, răcută, desfigurată de intemperii, înfiptă insolent în dalele trotuarului, așa cum se arată prin fotografiile, desenele sau acuarelele din epocă, semnificând copilăria mea, dacă nu chiar a unei generații astăzi la vârsta aducerilor aminte, retrasă într-o memorie obstinate, inelcutabilă, vag subsitut al unei existențe ajunsă la țărmurile marii treceri.
Constantin Mateescu – “Râmnicul uitat”
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (1)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (2)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (3)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (4)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (5)
