Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (5)

248 0

În vremea copilăriei mele, clădirea cea mai exotic-interesantă a Râmnicului (în fantezia unui puști cu îndoielnică știință de arhitectură) era zidirea barocă, în cărămidă aparentă, cu savante decorații la cornișe și balcoane discrete, grațioase, bine proporționate, ridicată, probabil, de unul dintre iscusiții antreprenori și arhitecți italieni ce năpădiseră orașul pe la sfârșitul secolului al 19-lea, după pretențiile competente și ciudate , toutși, ale proprietarului, umblat prin lume, familiar cu stilul urbanistic al capitalelor occidentale, clădire situată la confluența străzii Carol cu Știrbei Vodă în evidentă disonanță cu casele mărunte dimprejur, aparținând profesorului Eliodor Constantinescu, figură emarcabilă a învățământului vâlcean (și chiar național), doctor în litere cu studii la Sorbona și College de France, prieten cu Haret, animator al vieții culturale locale, traducător din Plautus și Tertulian, iubit de prieteni și stimat de adversari  pizmatici, dispărut mult prea devreme pentru a împlini o operă și așa impunătoare, cu care, bunicul, mai vârstnic decât el, făcea plimbări peripatetice în Zăvoi, pe aleile de o impresionantă exuberanță vegetală, duminicile, când timpul liber le îngăduia să iasă “la aer” și să se bucure de clipe de liniște și inocent desfăț.

Castelul (așa simțeam nevoia să-l răsfăț), cu porțile întotdeauna ferecate, cu osebire după săvârșirea din viață a profesorului, pe vremea când abia împlinisem șase ani, exercita asupra mea o excentrică seducție, nu pentru liniile arhitecturale cu adevărat fermecătoare, nici pentru prestigiul în cădere liberă, după deces, al latinistului, așa cum se întâmplă îndeobște cu personalitățile care dispar treptat de pe ecranul actualității, cât mai ales din cauza unui halou imaginar și obsesiv cu care îmi plăcea să învălui construcția funambulescă, în roșu, unică în Râmnic prin stilul original  și compozit, inaccesibilă în detaliile interioare privirii mele exersate în spiritual unei morbide curiozități, sporită de faptul că locuința părea pustie, părăsită, bântuită de fantome, încât mă deprinsesem să o privesc vrăjit de pe terasa bunicilor, din piatră, cu un gărduleț mignon din fier forjat ce da spre Știrbei Vodă, o admirau tăcut, înfiorat, abstras, până ce mama sau bunica mă chemau în casă ca să mă prezinte cu mândrie, ca pe un miracol, vreunei cucoane vîrstnice, coafată “înalt”, mioapă, cu veșminte negre mirosind a naftalină, care mă mângâia admirativ, ocrotitor pe cap, cu o mână descărnată, încărcată cu inele grele și mă întreba invariabil ce vârstă am și ce doresc să ajung în viață.

Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *