CONTEMPORANII MEI (8)
Din vara lui 1968, când începe „frumoasa nebunie culturală” pentru renaşterea spirituală a Vâlcii contemporane, memoria mea se aglomerează, mă asaltează, în valuri, atâtea nume şi chipuri, punându-mi la grea încercare „regia” acestui spectacol de evocare a contemporanilor mei. Cu cine să încep ? Deşi „scena” era dominată de „personajele” zilei, aparţinând generaţiilor mai tinere, eram conştient că „istoria” nu începea cu noi. Istoria culturală a Vâlcii începea cu înaintaşii noştri. Dar aceştia nu mai erau în prim-plan, fuseseră, ca şi „bătrânii” de azi, daţi la o parte, marginalizaţi, izolaţi. Acum, li se zice, primitiv, „expiraţi”. Atunci, eticheta era mai plastică, deşi tot atât de dispreţuitoare: pentru activiştii îndoctrinaţi şi pentru elitiştii snobi, ei erau nişte „fosile de muzeu”… Nu şi pentru tinerii coechipieri ai tinerei Case a Creaţiei Populare. Pentru ei, „veteranii” culturii vâlcene nu erau numai „legende vii”, ci şi potenţiali mentori, părinţi spirituali.
De departe, figura cea mai marcantă, încărcată de aura efervescenţei culturale a generaţiei interbelice, era Constantin Popian, care trăia, retras şi aproape uitat, sub tâmpla Mănăstirii Bistriţa, în incinta căreia „arsese” multă energie spirituală. Am avut şansa de a fi, împreună cu Ioan St. Lazăr, protagonistul episodului anterior, cei din urmă „ucenici” ai lui Constantin Popian. În naivitatea şi ignoranţa noastră de atunci, ne asumasem rolul de „regizori”, iar Maestrul, paradoxal, ni se supunea cu tact pedagogic, căci ne iubea şi voia să ne maturizăm intensiv: eram, la cei 25 de ani ai noştri, după inspirata sintagmă a octogenarului, nişte «copii bătrâni». (Şi aşa am şi rămas, peste ani; poate că astăzi, sintagma ar suna astfel: nişte «bătrâni adolescenţi»…) A fost – acel „Iancu Jianu”, realizat cu Ansamblul folcloric din Costeşti, animat de Dumitru Martinesu, liderul cultural al locului, – „spectacolul de adio” al celui care dominase scena vâlceană mai bine de o jumătate de veac. „Barbu Lăutaru” se retrăgea triumfal… Apoi, am avut privilegiul de a vorbi, în numele oamenilor de cultură, la „despărţirea” de Popian, fără să am habar că făptuiam o „crimă” în ordinea politică a vechiului regim: eram tânăr, neştiutor şi entuziast. Popian era, pentru generaţia mea, un mit viabil, un pattern modelator.
Biografia lui Constantin Popian este cunoscută din cartea doctorului Dinu Popian, editată de instituţia a cărei tinereţe o păstorise Meşterul, şi din mai recenta carte de memorii militare, publicată prin grija părintelui Cătălin Dragu-Popian. Este clar că vocaţia, zestrea şi formaţia îl destinau unei strălucite cariere teatrale pe plan naţional. Şi totuşi, tânărul Popian, la 22 de ani, face o cu totul altă opţiune fundamentală a vieţii sale. Ca într-o scenă de teatru clasic, el este nevoit să aleagă între frenezia sentimentului şi conştiinţa datoriei. Alegerea lui izvorăşte dintr-o raţiune mai profundă, dintr-o chemare mai presantă decât mirajul carierei actoriceşti. Suntem în 1904, la început de veac XX, când «cultura pentru popor», cultivată programatic de Spiru Haret şi propovăduită mesianic de Nicolae Iorga, nu era o simplă lozincă. Popian, urmaşul unui neam de preoţi şi învăţători, nu se putea sustrage de la acest misionarism cultural.
De aceea, înaintea atâtor calităţi ale lui Constantin Popian, se cuvine să aşezăm dimensiunea morală, o elevată şi autentică moralitate, fără de care „cultura poporului”, „cultura pentru popor” nu poate fiinţa. Ştiu că, astăzi, asemenea sintagme deranjează, ştiu că asocierea eticului şi esteticului pare azi anacronică, dar Constantin Popian a fost şi rămâne un artist al poporului, nu numai prin titlu (pe care l-ar fi meritat din plin), ci ca semn heraldic al nobleţei sale spirituale. Înainte de a fi o personalitate artistică, Popian a fost o conştiinţă civică.
În al doilea rând, dar în corelaţie cu prima şi fundamentala dimensiune, este virtutea educatorului, a modelatorului de oameni, de suflete şi caractere. Pentru Popian, binomul cultură & educaţie, etic & estetic era o realitate vie, activă. Întreaga activitate artistică a lui Constantin Popian a fost o operă de pedagogie culturală. În această perspectivă, susţin acreditarea ideii că Popian a creat şi a modelat o şcoală de teatru, de animaţie cultuală, în general, care ar merita să-i poarte numele, în cadrul căreia s-au format generaţii de animatori culturali, de oameni de teatru. Cunoaşterea acestei „şcoli” ar trebui să constituie o temă prioritară a cercetărilor noastre de istorie culturală.
Abia în al treilea rând (dar, fireşte, nu într-o ordine axiologică) vine activitatea culturală propriu-zisă, teatrală în speţă. Aici se cuvine să relevăm cele trei virtuţi care au rodit având, ca plasmă modelatoare, zestrea nativă a omului de teatru: cultura, talentul şi meşteşugul, calităţi greu de îngemănat astăzi de un om de teatru, fie el şi profesionist. Toate acestea au creat ceea ce eu numesc un model profesional de a face teatru. Am zis anume profesional şi nu profesionist: Popian a făcut teatru «de amatori», dar l-a făcut la standarde profesionale, convenţia profesională fiind amendată de trăirea autentică.
Istoria culturală îl păstrează pe Popian mai ales în această ipostază de om de teatru, un om de teatru complet, unic între contemporani: dramaturg, scenarist, regizor, scenograf, macheur, recuziter, maşinist, sufleur şi, peste toate, ca un corolar, un creator polivalent de cultură şi artă dramatică. Popian este ctitorul, el aparţine generaţiei întemeietorilor, celor care au aşezat pietrele de temelie ale edificiului. Modelul omului de teatru total, polivalent, creator şi pedagog deopotrivă, model pe care-l întruchipează Popian, rămâne exemplar. Un model plămădit din moralitate, autenticitate şi profesionalitate. O paradigmă a artei perene.
Gheorghe DEACONU
„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 464, 27 mai 2008
