IOAN ST. LAZĂR. Zugrav de frescă românească pe cerul Vâlcii

318 0

CONTEMPORANII  MEI (7)

„Personajul” evocării de faţă este, în ordinea sufletească a lucrurilor, cel dintâi dintre „contemporanii mei”. Prin durata, profunzimea şi consistenţa „ecuaţiei” noastre, el ar merita un întreg serial publicistic. Timpul, care a avut atâta răbdare cu prietenia şi colaborarea noastră, îmi va oferi, poate, şi răgazul pentru un asemenea demers. Deocamdată, însă, trebuie să mă încadrez în „scenariul” pe care, singur, mi l-am impus.

Ioan St. Lazăr – el este protagonistul acestui „episod” – face parte din viaţa mea încă din studenţie, de la începutul anilor ’60, dar el intră „în scenă”, devine „actor” (de prim rang) în „spectacolul” pe care îl „regizez” în aceste pagini, în vara lui 1968: dând curs „chemării” mele de dincoace de munţi, el trece Carpaţii (era profesor la Viştea, în Ţara Făgăraşului) şi „descalecă” în Ţara Loviştei, la Boişoara, pentru a participa, împreună, la cercetarea condusă de Profesorul nostru de folclor. O reîntâlnire providenţială, care avea să ne schimbe cursul vieţii şi să ne marcheze destinul: acum şi aici, cei doi colegi de facultate au convenit că pot converti prietenia lor într-o colaborare culturală „pe termen lung”. În august 1968, când preşedintele Vasile Roman i-a cerut semnatarului acestui text, să-şi constituie „cabinetul”, primul coechipier era deja găsit şi capacitat: Ioan St. Lazăr a acceptat să se statornicească, pentru totdeauna, în Vâlcea şi să-şi împlinească aici vocaţia creatoare. Cei doi prieteni au închegat, acum patru decenii, echipa care a edificat Casa Creaţiei Populare, instituţia întemeiată de Theodor Ionescu, evocat în „episodul” anterior.

Tânărul filolog, giurgiuveanul Ioan St. Lazăr, aducea, în viaţa culturală a Râmnicului, un „capital” spiritual de mare profunzime şi altitudine. Mai întâi, o zestre sufletească, moştenită de la delicata şi sensibila sa mamă, Anica Lazăr, întruchipare a blândeţii, a purităţii şi a jertfei de sine. Era, in nuce, un simţ al religiosului, pe care tânărul intelectual l-a purtat, pur şi virtuos, apărându-l de agresiunea evului ateist, pentru ca, după ’89, să-l reactiveze, să-l potenţeze şi să-l valorizeze în trăirea spirituală şi în creaţia culturală. Deşi citadin prin locul naşterii, Ioan St. Lazăr purta în subconştient nostalgia satului, a obârşiilor neamului său, ca un spaţiu ancestral, originar, generator de spiritualitate. Deşi om al câmpiei, al orizontului nemărginit, Ioan St. Lazăr a fost atras dintotdeauna de universul ondulat al ţinuturilor subcarpatice, mai întâi spontan, instinctiv, apoi, după receptarea lui în viziunea blagiană a spaţiului mioritic, cu luciditate, înţelegere şi creativitate: motivul mioritic avea să reprezinte unul din subiectele predilecte ale cercetătorului, pentru care Vâlcea avea să devină un spaţiu al sacralităţii: „Vâlcea înseamnă, pentru mine, mai întâi, muntele cu această obârşie, cu această apă vie trimisă chemătoare şi bună tuturor în lume.”

            Ioan St. Lazăr aducea, apoi, în peisajul cultural vâlcean, o gândire modernă, novatoare. Avusese şansa de a fi „elevul” profesorului Mihai Pop, care, la începutul anilor ’60, punea bazele unei noi şcoli în etnologia românească, şcoală care, valorificând moştenirea ştiinţifică autohtonă, integra noile achiziţii conceptuale şi metodologice ale ştiinţei în materie, aparţinând structuralismului, semioticii şi teoriei comunicării. Modelat de spiritul acestei „şcoli”, tânărul intelectual va asimila şi va aplica principiul gustian al „ştiinţei în acţiune”, combinat cu idealul valorizării competenţei prin performanţă. În fine, Ioan St. Lazăr venea, în lumea culturală a Vâlcii anilor ’70, cu o elevată cultură umanistă, cu un orizont artistic de largă deschidere, cu un gust estetic bine cumpănit pe judecata de valoare şi, mai ales, cu harul poeziei. Spiritul creator de frumos, corolar al unei zestre native, filtrate de travaliul intelectual, a fost şi a rămas pentru Ioan St. Lşazăr, deopotrivă, izvorul şi idealul vieţii sale ca om şi al devenirii sale ca intelectual: a trăi şi a crea sub semnul frumosului. Perspectiva estetică asupra existenţei va alimenta vocaţia creativităţii – dimensiune definitorie pentru personalitatea cărturarului.

Cu această zestre spirituală, cultivată şi potenţată programatic, printr-o autodisciplină exemplară, Ioan St. Lazăr s-a angajat în acea „frumoasă nebunie culturală” din anii ’60 – ’70, în „bătălia” pentru identitatea şi personalitatea Vâlcii, în ofensiva „localismului creator” pentru renaşterea culturală a Vâlcii. Valenţelor spirituale şi profesionale relevate mai sus, li s-a adăugat una sufletească, imponderabilă, care a fost – pentru toate celelalte – ca „apa vie” din basme: iubirea de Râmnic. „Crucea” pe care o poartă Ioan St. Lazăr de 40 de ani se cheamă o mare dragoste de Râmnic. Cum s-a plămădit ea în sufletul giurgiuveanului de numai 25 de ani, cum l-a acaparat ea pentru vecie, făcând din Ioan St. Lazăr unul dintre marii – nevâlceni ! – îndrăgostiţi de Râmnic – această „enigmă” urmează să fie dezlegată de istoricii culturali ai Vâlcii.

De patru decenii, Ioan St. Lazăr este unul dintre marii zugravi ai Vâlcii contemporane: un creator de frescă. Dar pentru a atinge pragul creaţiei, Ioan St. Lazăr a parcurs două etape obligatorii ale travaliului creator: cunoaşterea şi construcţia. Mai întâi, a „bătut”, cotidian, Vâlcea de-a lungul şi de-a latul, pentru a cunoaşte tradiţiile şi valorile ei culturale şi, mai ales, pentru a dialoga cu creatorii şi performerii acestora; concomitent, a zăbovit îndelung, multe nopţi albe, asupra semnelor şi simbolurilor acestei lumi spirituale, pentru a le înţelege, asimila şi interpreta. Apoi, a zidit, împreună cu alţi coechipieri, resurse de timp, efort şi suflet, spre a construi coloanele şi frontoanele unui edificiu virtual, capabil, deopotrivă, să tezaurizeze moştenirea acumulată şi să promoveze lumea plăsmuită. Abia la acest nivel, după îndelungate şi răbdătoare acumulări – esenţa gândirii sale despre devenirea unui om de cultură autentic –, Ioan St. Lazăr s-a încumetat să lucreze la „icoana” Vâlcii.

„Fresca” lui Lazăr este un univers semiotic complex, un sistem de toposuri şi simboluri, construit din trei „lumi” culturale, pe care numai spiritul său polivalent, renascentist, este apt să le armonizeze: lumea tradiţiilor, cu arhetipuri şi mituri ancestrale; lumea artelor, cu metafore şi simboluri vii, deschise; lumea credinţei, a culturii şi artei sacre, plină de esenţe şi adevăruri revelate. În ultimă analiză, Vâlcea sacră„Grădină a Maicii Domnului” –, unul din marile sale proiecte culturale şi editoriale, este fresca la care lucrează, de-o viaţă, „zugravul” Lazăr, prietenul şi contemporanul meu, proiectând-o pe cerul românesc şi universal al frumuseţii eterne: „Vâlcea e sacră prin locurile ei de cult, prin viaţa monahală tradiţională, bogată în spiritualitate şi cultură, prin tezaurul de fresce şi icoane, de odoare bisericeşti şi cărţi tipărite aici, prin expresia iubirii de Dumnezeu, de neam şi de ţară a diortositorilor vieţii ei creştine.”

 

                                                                                                             Gheorghe DEACONU

 

„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 457, 19 mai 2008

 

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *