NICOLAE NISTOR. Mentor de pedagogie culturală

23 0

CONTEMPORANII  MEI  (12)

 

Contemporanii mei sunt nu numai oameni ai locului, cu care am conlucrat, de-a lungul atâtor decenii, la construcţia şi reconstrucţia culturală a judeţului, ci şi fii şi prieteni ai Vâlcii, oameni de cultură de rang naţional, care au încurajat şi susţinut iniţiativele locale, au stimulat şi propulsat valorile reprezentative ale judeţului în ţară şi în lume. Fără ataşamentul şi generozitatea acestor personalităţi, fără dragostea lor pentru spaţiul dintre Cozia şi Hurezi, cultura vâlceană  n-ar fi ajuns la conştiinţa identităţii şi personalităţii sale, ar pluti încă în apele stătute ale mediocrităţii şi suficienţei de sine, primejdii care ameninţă şi astăzi mentalitatea provincială a unor decidenţi culturali de conjunctură şi a unor falşi lideri spirituali. Am afirmat cândva – şi întăresc acum această aserţiune – că oamenii de cultură au iubit Vâlcea tot atât de autentic şi de rodnic precum au făcut-o voievozii Ţării Româneşti, cu toţii fiind atraşi şi cuceriţi de „cerul” care ocroteşte această „ţară a metaforei”, după inspirata sintagmă a academicianului Răzvan Theodorescu.

Printre aceşti prieteni şi promotori ai Vâlcii culturale, după Mihai Pop, mentorul ştiinţific al formării şi devenirii mele ca „om al culturii populare”, evocat la începutul serialului, îl voi aduce acum în „scenă” pe cel care a fost principalul meu „dascăl” în materie de management cultural. Numele lui este încă binecunoscut şi preţuit în lumea  animatorilor vieţii culturale: Nicolae Nistor, cel care a condus Casa Centrală a Creaţiei Populare în perioada cea mai prestigioasă şi mai productivă a acestei instituţii, atât la nivel naţional, cât şi în teritoriu. Mediind procesul de trecere de la cunoaştere la acţiune, el a jucat un rol important în managementul culturii populare româneşti în cea de a doua jumătate a veacului XX, cu urmări durabile până astăzi.

Ardelean de origine, adică având cultul lucrului bine făcut şi dus până la capăt, şi istoric prin formaţie, fiind, deci, un intelectual cu conştiinţa evoluţiei fenomenului cultural, profesorul Nistor a fost nevoit, la începutul anilor ’50, când a absolvit Universitatea din Cluj, să renunţe la o posibilă carieră universitară şi să vină la Bucureşti, pentru a face apostolat cultural la nivel înalt. Şi l-a făcut pe durata a patru decenii, punând în joc toată zestrea sa profesională şi sufletească:  înţelegerea lucidă a realităţilor culturale şi o puternică afecţiune pentru oamenii culturii populare; capacitatea de a cuprinde dinamica fenomenului cultural într-o viziune unitară şi o uriaşă putere de muncă; vocaţia construcţiei culturale, materializată în atâtea programe şi iniţiative, şi dârzenia tipic ardelenească de a se bate pentru finalizarea lor; o temeinică experienţă managerială, acumulată printr-un îndelungat travaliu de conducere şi organizare, şi darul inegalabil de a capacita oameni, de a-i determina să-l urmeze, de a-i convinge să se devoteze cauzei pe care  o slujea el. Şi, peste toate, un suflu dramatic al propriei existenţe, amendat şi decantat de o cuceritoare bucurie de a trăi, inclusiv plăcerea unui cântec din Mărginime sau de  pe Mureş şi Târnave… Poate, de aceea, cel mai bine se regăsea ardeleanul, în Vâlcea, printre „ungurenii” lui Vartolomei Todeci.

Personalitatea lui Nicolae Nistor, cu această originală îngemănare de idealism şi pragmatism, de patos romantic şi tenacitate ţărănească, a exercitat o pregnantă şi durabilă înrâurire asupra formării mele ca manager cultural. Adevăratul meu examen, în materie, l-am dat, cu numai un an de experienţă în conducerea unei instituţii culturale, în faţa directorului Nistor, în vara lui 1969, anul primului şi singurului Festival Internaţional de Folclor „România ’69” – una din principalele sale „opere” managerilae”, când am strămutat un „sat vâlcean”, un eşantion de viaţă folclorică tradiţională, în inima Capitalei, în Parcul Herăstrău, reconstituind imaginea convingătoare a patrimoniului viu al unei zone etnoculturale în faţa oaspeţilor şi participanţilor la festival. Era o modestă contribuţie la materializarea generosului proiect al festivalului, elaborat de directorul Nistor şi colaboratorii săi. Vâlcea îşi consolida, astfel, locul în lumea culturii populare româneşti.

Această primă experienţă, urmată de altele similare, a făcut ca Nicolae Nistor să devină, pentru mine, deşi nu-l cunoşteam îndeaproape, un reper profesional şi moral, un model în modul de a funcţiona şi de a-mi face datoria, un adevărat pedagog cultural, pe care-l simţeam veghind, de departe, asupra mea. De departe, dar atât de aproape, încât, în momentele de cumpănă, de frământare şi îndoială, când mă gândeam să „dezertez”, creditul de care mă bucuram din partea acestui ardelean cu credinţă de misionar şi cu mentalitate de lupătător, virtuţi duse până la fanatismul marilor iluminaţi ai românităţii de dincolo de Carpaţi, mă determina să merg mai departe, cu oricâte oprelişti şi sacrificii. Era suficient să-l aud rostind la telefon: „Măi, copile!…” – şi mă răzgândeam, rămânând, de voie-de nevoie, prizonierul propriilor mele iubiri şi iluzii…

Afirmarea şi promovarea ofensivă a valorilor reprezentative ale culturii populare din Vâlcea, în anii ’60 – ’70, pe plan naţional şi european, datorează mult creditului şi sprijinului de care se bucura instituţia judeţeană de specialitate din partea lui Nicolae Nistor. Niciun eveniment cultural important nu se derula în Vâlcea fără prezenţa activă şi productivă a specialiştilor forului central sau, dacă amploarea şi semnificaţia lui o impuneau, fără participarea directorului însuşi. Dintre numeroasele prezenţe ale lui Nicolae Nistor în Vâlcea, consemnez aici doar două, datând din primii ani, hotărâtori pentru consolidarea funcţională a instituţiei: sărbătorirea Teatrului popular din Râmnicu Vâlcea – o jumătate de veac de mişcare teatrală –, eveniment care a prilejuit, în semn de preţuire a prestigiului teatrului vâlcean, consfătuirea pe ţară a teatrelor populare (1971); adunarea inaugurală de constituire a Asociaţiei Creatorilor Populari din Vâlcea – o premieră pe ţară –, eveniment în cadrul căruia a fost lansată şi monografia „Arta populară din Vâlcea” (1973). Iar dintre numeroasele turnee artistice peste hotare, de care Vâlcea a beneficiat, tot în acei ani, graţie generozităţii directorului Nistor, reamintesc numai două, dar de mare prestigiu: deplasarea Teatrului popular din Râmnicu Vâlcea la Karlsuruhe – R. F. a Germaniei (1972); participarea Ansamblului folcloric „Brăduleţul” din Horezu la Zakopane – Polonia, ca reprezentant al României la Festivalul Internaţional de Folclor, încredere pe care artiştii vâlceni au onorat-o prin cucerirea trofeului „Toporaşul de aur” la categoria cea mai disputată a competiţiei: „ansambluri autentice”.

Lecţia de pedagogie culturală pe care am asimilat-o în îndelungata „ucenicie” managerială pe lângă Nicolae Nistor poate fi concentrată într-o „învăţătură” pe care m-am străduit s-o aplic cât mai consecvent:  nu poţi să conduci,  în lumea culturii, dacă nu te dăruieşti cu patimă şi dacă n-ai mentalitate de luptător. Dacă nu am izbutit pe deplin, cauza este una singură: fiind urmaş de „ungurean” abia la a cincea generaţie, am moştenit prea puţin „sânge ardelenesc”…

 

Gheorghe DEACONU

 

„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 487, 24 iunie 2008

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *