CONTEMPORANII MEI (19)
Dedic acest text prietenului comun, Aurel Cincă
Se vorbeşte despre valori şi personalităţi reprezentative şi se proclamă ritos, ca şi cum s-ar descoperi America, necesitatea unor strategii de promovare a acestora. Nimic nou sub soare ! Cultura vâlceană a cunoscut, în ultimele patru decenii, chiar şi în perioada dominată de imperativul „culturii de masă”, destule programe axate pe afirmarea şi consacrarea individualităţilor creatoare, cu precădere a tinerelor talente. Nu-mi ajunge spaţiul acordat în această pagină pentru a lista numele tuturor creatorilor şi interpreţilor care au beneficiat, în devenirea lor, de proiecte stimulative. Da, un „inventar” valoric al culturii noastre este binevenit, cu condiţia ca el să nu fie decretat de la înălţimea unor demnităţi conjuncturale şi vremelnice, ci să fie rezultatul travaliului ştiinţific şi critic al profesioniştilor, întemeiat pe criterii axiologice, fără ierarhii subiective şi discriminări arbitrare.
Protagonistul evocării de faţă nu poate lipsi dintr-un asemenea tablou valoric al artei vâlcene contemporane, chiar dacă numele lui nu mai figurează în prim-planul scenei publice şi al publicităţii mediatice comandate. El a fost şi rămâne primul artist „popular” vâlcean care a propus o interpretare „cultă” a folclorului, care şi-a decantat zestrea nativă prin filtrele rafinate ale „şcolirii” de specialitate şi care a defrişat cărarea (bătută, ulterior, de emuli, având şi ei merite remarcabile) novatoare a valorificării elevate a melosului popular, fără să-i trădeze autenticitatea originară.
Numele lui – Gheorghe Popescu-Vâlcea – era, la finele anilor ’60, sinonim cu fervoarea, măiestria şi performanţa: „un tânăr blond, înalt, care cânta pasionat, dar ca un adevărat virtuoz” – aşa îl portretiza un cronicar al vremii. Tânărul „virtuoz naist” era prietenul meu şi al lui Aurel Cincă şi venise, la chemarea noastră, în primăvara lui 1969, pentru a evolua, ca solist instrumentist al Ansamblului folcloric „Doina Oltului”, sub bagheta maestrului Ionel Budişteanu. Era deja un interpret cunoscut, un nume consacrat, ca urmare a unor studii temeinice şi a unor experienţe formatoare: Liceul de Muzică din Bucureşti, studii de nai la clasa profesorului Fănică Luca (având, printre colegi, pe Ion Pârvu, Stanciu Simion, Gheorghe Zamfir), solist instrumentist al Ansamblului Artistic al Armatei, absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu”. Aşadar, un muzician profesionist. Debutul carierei de profesor de muzică, de animator, îndrumător şi organizator al vieţii muzicale a elevilor – la Râmnicu Vâlcea – îl determinaseră să abandoneze temporar naiul (o „tăcere” de vreo trei ani…), dar prietenii săi, promotorii ambiţiosului proiect „Doina Oltului”, l-au convins să revină la dragostea dintâi. Colaborarea cu ansamblul din Călimăneşti (împreună cu soţia sa, Maria, solistă şi dansatoare) i-a redeschis calea unei captivante şi performante cariere artistice: premii la concursuri judeţene, interjudeţene şi naţionale de profil (inclusiv „Maria Tănase”), colaborări cu ansambluri artistice prestigioase („Junii Sibiului”), producţii discografice, participări la festivaluri internaţionale şi turnee peste hotare (Belgia, Bulgaria, Franţa, Germania, Iugosalvia, Marea Britanie, Spania), acumulând o prestigioasă carte de vizită pe plan european, cu mult înainte ca aşa-zişii „campioni” ai schimburilor culturale să fi „descoperit” Europa pe hartă…
Şi toată această efervescenţă a artistului – pe fondul unei intense activităţi didactice şi animaţii culturale, având ca numitor comun preocuparea statornică şi sistematică pentru educaţia estetică a tinereri generaţii, obiectiv programatic, pe care pedagogul muzical şi l-a asumat conştient şi l-a urmărit consecvent, aşa cum declara într-un interviu despre devenirea sa profesională: „Unul din ţelurile importante pe care mi le-am propus este mărirea continuă a capacităţii de receptivitate a elevilor faţă de valoare, fie că e vorba de folclor, de muzica clasică sau de unele realizări incontestabile ale muzicii seriale ori ale tehnicii electronice”. Ţel alimentat de convingerea profesorului că „oricare vor fi formele artei viitorului, valorile clasice vor continua să rămână valori” şi totodată de credinţa că, dincolo de modele trecătoare („orice modă sfârşeşte prin a se demoda” !), noul autentic se impune şi devine peren. Convingeri despre filozofia şi estetica valorilor, izvorâte din cultura acumulată de muzicianul care, aspirant la (auto)perfecţiune, este şi licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Filozofie (secţia Filozofie) a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Da, în acest caz, discuţia despre valoare are obiect şi miez.
Dar, să revenim la vocaţia de interpret al folclorului a prietenului şi contemporanului meu, companion al unei tinereţi exuberante şi fascinante, să „ascultăm” naiul lui Gheorghe Popescu- Vâlcea. Toţi cronicarii evoluţiilor sale scenice au remarcat, între multiplele sale virtuţi interpretative, deplina stăpânire a „ştiinţei” instrumentului, măiestria procesului de explorare şi valorificare a resurselor artistice ale acestuia, – cu un cuvânt, virtuozitatea – şi au încercat să-i descopere şi să-i expliciteze resorturile. Este limpede că, la temelia acestei capacităţi interpretative, stă talentul cu care a fost dăruit. Dar tot atât de adevărat este că zestrea nativă a fost prelucrată, performată şi distilată printr-un profund şi tenace travaliu creator, care a avut în cultura muzicianului (inclusiv acea „cultură folclorică” absentă din „dotarea” multor aşa-zise vedete de muzică populară, fabricate artificial în laboratoarele publicităţii comerciale) un puternic catalizator. Cultura i-a îngăduit artistului să depăşească simpla virtuozitate (înţeleasă uneori doar ca o abilitate pur tehnică), asociind-o cu aptitudinea de a converti măiestria în emoţie, transformând talentul în har. Această îngemănare între virtuozitate şi expresivitate, definitorie pentru arta lui Gheorghe Popescu-Vâlcea, a fost surprinsă de muzicologul George Sbârcea într-o memorabilă caracterizare a naiului său: „Spre a mânui artistic acest instrument născut din crengile mlădii ale zăvoaielor noastre, este nevoie de îndemănare şi de o îndelungată practică, după cum e nevoie şi de harul acela special care îi transformă pe muzicanţi în vrăjitori. Un astfel de vrăjitor mi s-a părut Gheorghe Popescu, care a înviat în tuburile instrumentului său gânguritul de pasăre, clipocitul pâraielor de munte, vuietele vântului printre arborii desprimăvăraţi, bucuria ciocârliilor în văzduhurile verii, jubilarea sufletelor în clipele fericirii depline.”
Ce s-ar mai putea adăuga la acest „certificat de valoare” ?! Că, poate, din motive care ţin şi de actuala „strategie a valorilor”, artistul nu mai vrea să cânte în public. Dar ar putea încă să îndrume tinerele talente, ar putea întemeia şi conduce o productivă şi performantă „şcoală de nai”. Sau măcar ar putea fi partenerul unui profitabil dialog despre muzică, despre valoare, despre viaţă. Dar cine mai are, astăzi, răgazul şi răbdarea să-l asculte?! Pentru decidenţii culturali de azi, el este, cu un barbarism la modă, un tip „expirat”. Pentru mine, artistul Gheorghe Popescu este… un Gheorghe Zamfir al nostru, al Vâlcii, doar ca analogie, căci fiecare dintre cei doi „elevi” ai lui Fănică Luca şi-a urmat drumul său, fiecare cu vocaţia şi şansa lui… La cei 65 de ani împliniţi în aceste zile, prietenul meu este încă tânăr şi puternic, chiar dacă soarta i-a oferit şi bune, şi rele. Muzicianul ia numai partea plină a sărbătorescului pahar de şampanie: grija afectuoasă a soţiei, studiile de coregrafie ale fiicei, Alina, şi mai ales promiţătoarea carieră muzicală a nepoatei sale, pianista Maria Pavloschi Popescu, care trăieşte şi se pregăteşte peste Ocean, dar purtând în sânge şi în suflet gena dorului românesc. Şi, peste toate, o doină la nai…
Gheorghe DEACONU
„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 528, 12 august 2008
