Am fost astăzi la o lansare de carte la Biblioteca Județeană. Și-a lansat volumul al doilea, de memorialistică, fostul primar al Râmnicului, Sorin Zamfirescu, cel mai bun primar al orașului, din ultimii 30 de ani. De fapt, singurul. Ceilalți, zapcii sau politruci. Mi s-a dat cuvântul, am vorbit.
Ca să aflu, mai târziu, că nu m-a ascultat nimeni, pentru că transmisia, deși live, nu avea sonor. Hmm, am zis, o fi fost din cauza faptului că am zis ce cred despre Râmnic, despre cei care îl administrează, despre deșertul atomic și intelectual în care trăim, despre ambițiile celor cinci femei demente, care au sufocat comunitatea vâlceană, despre interlopi și despre neamurile proaste, care ne conduc, despre neamprostie, despre dorința patologică de înavuțire, despre un oraș mort, despre modelele periculoase și dramatice, care ni se sevesc, ca unică soluție?
Am povestit chiar și despre iluzia mea, de a scoate mâinile lor, din buzunarele voastre, să știți…
Habar nu am. Nici că mă mai las, vreodată, în capcane de acest tip.
Doamna doctor Zamfirescu, care a fost spectator, a ținut să-mi spună că nu am fost numai cinic, ci și blajin, dar, caustic, ceea ce a dat și o suită de alte conotații discursului meu. Mi-e drag Sorin Zamfirescu, dar, mai drag, îmi este adevărul. Iar eu am comentat Epoca Post Zamfirescu, a Castelului feudal, numit Primărie și a domnitorilor din Evul Mediu Vâlcean, în care trăim.
Am spus, ceea ce am simțit, iar domnul Zamfirescu a concluzionat că, niciodată, din 1990, nu a auzit vreun discurs mai rău. Valerie a comentat și ea că am fost negru în cerul gurii, dar, bun-rău.
Vai de capul meu! Eu, unul, credeam că am spus doar lucruri profund adevărate, iar oamenii au reacționat, băgându-mi purici pe-se-diști în microfon și pictându-mi cerul gurii, cu cerneala zgurii lor…
