În fruntea clasamentelor, în anul șobolanului (2)

282 0

Tudor Vlădescu transmite din Singapore

În Singapore se țin patru sărbători în ceea ce la noi ar fi sfârșit de toamnă și început de iarnă, care de fapt nu există, căci temperatura rar scade sub treizeci de grade. Pe la sfârșit de octombrie începe decorarea cu pânze de paianjen și hârci pentru Haloween, la mijloc de noiembrie e sărbătoarea Deepavali, anul nou indian, apoi cel creștinesc, cel calendaristic și, spre final, cel chinezesc. Anul acesta, o coincidență stranie face ca noul animal ce va lua frâiele destinelor noastre să fie, conform predicțiilor din zodiac, cel mai puțin „sănătos” dintre toate celelalte. De câteva zile, numărul cazurilor de îmbolnăviri cu un virus nou în Singapore a început să crească exponențial. De la zero pe 23 ianuarie – cu câteva cazuri în țările din jur, cu care Singapore are schimburi comerciale intense și un flux de turiști neîntrerupt – la primul caz confirnat ieri și alte trei astăzi. Știrile false despre avioane întregi sechestrate de armată pe motiv că ar conține bolnavi au dovedit că psihoza orașului sub asediu începe să se instaleze într-un oraș aflat mereu sub asediu din varii motive, fie istorice, fie contemporane. Odată cu ea vine și panica, o emoție puternică, paralizantă, o stare deloc plăcută, dar amuzantă, mai ales după ce s-a consumat fără urmări. Panica socială are alte coordonate decât cea individuală, dar e trăită în ambele situații ca o emoție de stare, o reacție fiziologică a celui mai vechi centru neuronal pe care îl au până și reptilele, atavică, intensă și foarte intimă.  O  metodă simplă de a scăpa de ea, individual, este repetarea  formulei magice „Ce mă fac? Sunt în panică!” Dacă după câteva iterații, dacă pericolul iminent nu se transformă în dezastru real, atunci cel panicat se poate uita într-o oglindă. Nu este exclus să îi vină să râdă, și apoi se poate pune ordine în gânduri și se poate trece la fapte.

În timpul copilăriei mele socialiste din România am simțit fiori de panică reali, motivul fiind o glumă politică. S-a întâmplat când am primit un telefon de la o mătușă care plecase de dimineață de la noi, împreună cu soțul ei, un unchi cu simțul umorului, după o vizită de câteva zile. Cu o voce gâtuită, mi-a spus: „Du-te repede în dormitorul nostru. Pe noptieră vei găsi un bilet. Nu îl citi! Arde-l imediat!” Unui copil angajat deja pe căile ambigui ale adolescenței, dar care citea cu pasiune Alexandre Dumas și visa numai evadări sau intrigi de palat care se datorau unor scrisori misterioase, o asemenea provocare ar fi trebuit să fie urmat de bucuria dezlegării unui mister. Dar locul detectivului a fost luat de cel al unui complice la o acțiune subversivă față de regimul comunist, cu care nu era de glumit. Într-o perioadă în care conducătorul mult-iubit zâmbea din tablouri aureolate ca niște icoane, agățate peste tot, când criza de alimente făcea ca alergarea după necesitățile minumale ale vieții curente să fie ceva obișnuit, unde un coleg care glumise un pic prea mult despre ticurile verbale ale conducătorului făcuse ca propriul tată să fie trimis la munca de jos, frica putea trece spre panică în câteva secunde nefaste. Poezia din bilet era, însă, mult prea savuroasă pentru a nu păstra biletul cu orice risc: „Urmașilor mei Vlădești,/ Las vouă moștenire/ Păstrarea sfântului lămpaș/ Și-a patriei cinstire!” Cum pe atunci penele de curent erau frecvente, ca și corupția sau crizele alimentare, lămpașul devenise un simbol al rezistenței, mai ales pentru că era o piesă de muzeu, funcțională, moștenită de la străbunici, deci aparținând „fostului regim”.

În acele vremuri, propaganda oficială plasa România între țările care, și aici voi rectifica, în fruntea țărilor  dezvoltate. Totul era roz, dar mai era un pic de lucru. „Îmbunătățirea nivelului de trai” era o expresie folosită în discursurile de mulțumire față de eforturile conducătorului iubit, dar doar el putea folosi expresia alături de un verb la viitor. Iar țările „în curs de dezvoltare” sau „lumea a treia”, ca să nu vorbim de statele imperialiste, erau văduvite de un ademenea conducător luminat, suferind în devălmășia și bezna haosului din afara granițelor noastre. Fără comentarii.

Am căutat mult timp glume de calitate în Singapore și am și găsit câteva, însă nici una la nivelul celor spuse în România socialistă, fie ele bancuri sau discursuri oficiale. Probabil contextul face ca umorul să capete lustru. Și cu cât contextul e mai serios, cu atât glumele sunt mai percutante. În New York-ul Asiei se strâng companii importante nu doar din cauza nodului comercial pe care îl reprezintă, ci mai ales datorită siguranței pe stradă, a tendinței de a respecta majoritatea regulilor și fluidității traficului. În aceste condiții, doar o criză poate ridica valoarea unei tentative de umor. Cum Singapore are cele mai puține cazuri de îmbolnăvire proporțional cu expunerea la virus, un localnic a spus azi „Ce? Nu suntem pe locul întâi? Dar noi vrem mereu să fim pe locul întâi!” Și asta se potrivește cu un concept local de dezvoltare personală, Kiasu, un fel de ambiție de a fi bun la toate, mereu.

Gluma spusă de singaporezul ambițios rămâne doar o glumă atunci când planul de apărare împotriva epidemiilor este pus în aplicare din aeroport până în ușa casei: o monitorizare continuă, filtre pentru măsurarea temperaturii și afișe cu măsuri de prevenire individuală. În  Singapore, poliția este aproape invizibilă. Apare, de exemplu, când cineva aruncă ceva pe jos, și se poate pomeni cu o legitimație sub nas, pusă acolo de cineva care pare că merge la plajă, după îmbrăcăminte. Și amenda nu e simbolică. Din același motiv, cel care cumpără ceva, orice, de la un magazin sau restaurant nu poate lăsa mărunțișul pe tejghea, ca o apreciere galantonă a unui serviciu plătit deja. Căci dacă ar face-o, vânzătorul ar începe să strige din ce în ce mai tare „Hei! V-ați uitat restul!” și nu ar lua în glumă faptul că un bacșiș este jignitor. Nu de altceva, dar bacșișul e inclus în nota de plată și orice supliment e ilegal. Ca și în România, teoretic. Unde am auzit de multe ori proteste la bacșiș, contraproteste și mai ales răspunsul „Vai, mă jigniți!” urmat de acceptarea ploconului. Gluma constă aici nu doar ambiguitate, dar mai ales în încercarea de a o explica. Cu speranța că nu voi jigni pe nimeni,  sfârșesc cu o urare tradițională din Singapore: „Fie ca anul șobolanului să vă aducă numai bucurii!”

Tudor Vlădescu este corespondentul ziarului Curieul de Râmnic din 15 ianuarie, 2020

Articole asemănătoare

Fluturi și ziduri (3)

Postat de - 5 februarie, 2020 0
FacebookTwitter Corespondență din Singapore, de la Tudor Vlădescu Dacă atunci când un fluture din Mexic, bătând din aripi, nu poate…

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *