Funky, blues și jazz…Curier

485 0

Vinerea trecută am fost prezenți, eu și Silviu, la Clubul Țăranului ”la un eveniment unic pe care nu cred că e bine să îl ratați” cum zicea Rareș Totu.

Dupa o discuție destul de încordata a lui Silviu cu unii, legată de un proiect, după prezența noastră la o lansare de carte, la Humanitas langă Gambrinus(la invitația surorii lui), am aterizat la club. Un pic suparat și cam ”rupt în figuri”, Silviu a zis că o să stea vreo zece minute din concert și va pleca spre casă. Și n-a mai plecat! Atât de mult i-a placut!

Păi, a fost un super concert! Cu super profesioniști. Au sosit cu o oarecare întarziere, au montat repede, două,trei acorduri și gata. Mai mult au durat reglajele pentru vocea lui Dean Bowman. Și au început. În formula Totu Rareș chitara, Dean Bowman voce, Cosmin Farcaș clape, Vlady Săteanu bas, Hanes Radu la tobe. Toți unul și unul. Și sala arhiplină.

Un regal de blues, funky, jazz cum zicea Rareș dar și rock and roll, latin rock, rhythm and blues cum mi-au auzit mie urechile.

Totu Rareș și chitara lui au electrizat toată sala. La unul din solourile lui l-am auzit pe Silviu zicând ”da, bă, este” expresia noastră de cartier. Și a fost acelasi super Totu Rareș, pe care l-am prezentat și în cronicile mele anterioare și pe care vă invit să-l ascultați pe unde-l apucați, ca să nu mai tot scriu despre el. De bine.

Numai ce am scris de Cosmin Farcaș și iată că l-am întalnit din nou, lângă mine fiind aceeași doamnă, soacră în devenire, pe care i-am prezentat-o înainte să ne facă fotografie. Mie și lui Cosmin. Un foarte bun instrumentist, se vede asta după artiștii cu care colaborează. Și după cum trăiește muzica pe scenă. Deși avea scaunul pe scenă, nu știu să fi stat pe el mai mult de una sau două melodii. A trăit intens și s-a bucurat să fie acolo.

Deși am auzit de el, ”Phoenix” și ”Paul Negoiță band” de exemplu, nu l-am văzut de aproape niciodata. Dupa cum îl caracteriza același Paul Negoiță, Vlady este ” un mare și viitor mare instrumentist”. După ce am stat cu ochii pe basul lui minute bune, pot spune că este. Tot concertul cu zâmbetul pe buze și cu o ”pafta” mare, americană, la curea. Și foarte deschis, prietenos și să vedeți ce zâmbet a afișat în fotografia facută împreună.

Un alt mare zâmbet pe scenă, tobarul Hanes Radu m-a impresionat la modul cel mai plăcut. Avem instrumentiști foarte buni. Super profesioniști. Oameni care trăiesc pentru ceea ce fac. Și împreuna cu Vlady a alcatuit o echipa ritmică de excepție, extraordinară, iar zâmbetului lor i s-a alăturat și acela a lui Totu Rareș, de câte ori se întorcea spre ei. Nu v-am spus deja că nu a fost nevoie să repete prea mult înainte? Apropo de zâmbetul lui Radu, l-am prins din plin în fotografie.

Cu ochii mari dupa Dean Bowman. ” Colaborator al lui Charlie Hunter și John Scoffield, a fost membru fondator al legendarului grup newyorkez Screaming Headless Torsos, alături de care a activat mai bine de 10 ani”. Vocea lui m-a impresionat înca de la repetiție. ”Un poet al tonalităţilor, cu o tehnică desăvârşită, un adevărat star” (London Guardian). Un artist cu un ADN gospel cu o  voce care impresioneaza în blues, rock, fusion. A afișat o cumințenie și o curațenie aparte. A urcat pe scenă îmbrăcat într-o camașă albă gen ” The River of Dreams”. O camașă ca pentru botez.

Și ce voce! Caldă, expresivă, condusă uneori cu mâinile, de mâini s-a folosit și pentru a scoate diferite sunete, parca luate din padure.Ne-a placut mult vocea lui, timbrul grav și melancolic, asemanatoare jazzmanilor, de odinioară. Și foarte serios. Un mare artist care-și ia munca în serios. Și a acceptat binevoitor să se fotografieze cu mine.

M-a impresionat profund. Bravo lui Totu Rareș pentru această colaborare.

Langă scenă alți doi ”grei” ai blues-ului și jazz-ului. Paul Negoiță în dreapta și Marcian Petrescu in stânga. Acesta din urmă fără centura cu muzicuțe dar cu una în buzunar. A fost invitat pe scenă și a cântat cu trupa o melodie. El a mai cântat alături de Totu Rareș.

I-am furat zambetul cald într-o fotografie. Iubesc foarte mult sunetul de muzicuța. Și nu numai în jazz ci și în hard, heavy și chiar în metal. Am făcut ucenicie urechii mele ascultându-l pe Sonny Boy Williamson și pe alții pe care nu-i mai numesc aici.

Revin și spun că sala a fost arhiplină. În pauză am ieșit la o țigare, Silviu la al treilea pachet, și am avut câteva surprize plăcute în discuțiile cu cei de acolo. S-a discutat de Blues Air Open. Și Silviu, șiret, a spus că este din Brezoi. Au sărit toți pe el. Am zis și eu că sunt din Râmnicu Vâlcea, de langă Brezoi. Nu m-au bagat în seama. Așa că nu avea rost să le-o bag pe aia cu ”două teatre, o filarmonică, arhiepiscopie”. Dacă nu ai un festival reprezentativ…nu exiști.

Și spuneau că nu a reușit să vină la concert un anumit vâlcean, numit Radu Birișteică. Aici am punctat eu, spunându-le că sunt prieten din copilarie cu Radu și că am stat în blocuri alăturate pe faleza Olăneștiului. Așa că am reușit să le captez și eu atenția.

Dar cea mai interesantă discuție a fost aceea legată de lipsa de public în alte săli unde se cântă blues. Răspunsul meu a fost tranșant. Nu poti să ai public într-o zonă corporatistă. Și mai ales nu poți să ai public fără un gentleman promotor așa cum este domnul Alexandru Șipa. Omul sfințește locul. Și noi cei de la ziar am ajuns acolo tot datorită dânsului. Și nu-și arată deloc vârsta și are sufletul tânăr.

Și instrumentiștii au strâns și au plecat. Și domnul Alexandru Șipa a plecat. Eu mi-am luat doamna și am plecat. Și Silviu a rămas la taclale înca o bucată de vreme(n-ar fi stat decât câteva minute!!!) și cred că l-au ”ușuit” ospătarii. Și era să adoarmă la volan, pe autostradă, în drum spre ”Brezoi”.

Cătălin Statie

Articole asemănătoare

Râmnicul uitat: Primăria

Postat de - 20 octombrie, 2020 0
FacebookTwitterÎn plimbarea noastră printre amintiri pașii ne poartă în parcul “Mircea cel Bătrân” sau Parcul Primăriei, cum îi spuneau bunicii.…

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *