CONTEMPORANII MEI (5)
Prietenia lui Aurel Cincă, pe care l-am evocat în „episodul” anterior, mi-a deturnat cursul vieţii, mi-a schimbat destinul. Îl voi „certa” când va reveni din ultima sa expediţie geografică… Am părăsit lumea comodă şi liniştită a şcolii, pentru care mă pregătisem şi aveam reală chemare, şi am plonjat în vâltoarea unei lumi noi, o lume „nebună”, tumultuoasă, care avea să mă captiveze, să mă subjuge pentru totdeauna. Cel care a contribuit în mod decisiv la legarea mea de „glia culturii” a fost profesorul Vasile Roman, preşedintele Comitetului de Cultură şi Artă, începând cu 1968. Iniţial, preşedintele m-a chemat pentru „prima echipă”, pentru corpul de inspectori al Comitetului, dar acolo era mare concurenţă pe „titularii de posturi” (deşi erau destule), de aceea, m-am mulţumit cu „echipa a doua”, hotărât să demonstrez că meritam mai mult. „Echipa a doua” însemna aparatul metodic a unei instituţii inedite în peisajul cultural local: „Casa Creaţiei Populare”. Nu ştiam atunci că aceasta va reprezenta destinul (şi blestemul!) vieţii şi al devenirii mele. Profesorul Roman, fin psiholog, pedagog experimentat, dar, mai ales, manager abil, m-a „citit”, a „văzut” prin mine, mi-a intuit „vocaţia”, mi-a descoperit „zestrea virtuală” şi a luat o hotărâre temerară şi chiar riscantă pentru acea vreme: după numai cinci luni de la încadrare, m-a „promovat” în funcţia de director, rămasă vacantă prin retragerea profesorului Theodor Ionescu. Cum va fi aprobat biroul judeţean de partid o asemenea opţiune, în condiţiile în care eram, practic, un debutant şi, în plus, nu eram încă „în rândurile partidului”?! Nu aveam încă 24 de ani… Nu prevedeam atunci că voi rămâne „legat” de această instituţie treizeci de ani! 30 din cei 40 pe care-i împlineşte în această primăvară. „Logodna” mea cu „Cultura”, poartă, aşadar, semnătura lui Vasile Roman. Iată de ce, printre „contemporanii mei”, intră în scenă, impetuos şi spectaculos, profesorul Roman.
Profesorul Roman avea atunci puţin peste 40 de ani. Era un bărbat tânăr, distins şi charismatic. Un intelectual de factură umanistă, „produs” de temeinica şcoală clujeană. Formarea transilvană îl disciplinase şi îl modelase, grefând, pe structura de ambiţie şi abilitate oltenească, fermitatea lucrului bine făcut şi dus până la capăt. Acumulase deja o experienţă semnificativă în calitate de coordonator al şcolii şi culturii în fostul raion Vâlcea, avea deja „ştiinţa şi arta” funcţionării structurilor de conducere. Ştia ce se vrea, ce trebuie, ce se aşteaptă, dar, mai ales ştia ce şi cum să ceară, pentru ca „sarcinile” primite sau iniţiativele asumate să fie îndeplinite. Adeseori, cerea prea mult, mult peste limitatele puteri omeneşti, dar, paradoxal, sub puterea voinţei sale, marginile posibilului se lărgeau miraculos: orice utopie era posibilă, iar în „utopii”, echipa de la „Creaţie” (Deaconu & Lazăr) era „expertă”… Alături de profesorul Roman, am parcurs un proces de maturizare rapidă, intensivă, am acumulat, galopant, experienţă managerială şi m-am „călit” pe frontul atâtor „bătălii” ale culturii vâlcene, pe care preşedintele Roman ştia să le dea, ştia să le conducă şi, mai ales, ştia să le câştige. Avea, prin excelenţă, o mentalitate de luptător şi de învingător, dar ştia şi să piardă, asigurându-şi retragerea cu demnitate. Colaborarea cu el n-a fost, desigur, comodă şi lină, ea a cunoscut şi momente tensionate, de confruntare şi de înfruntare, dar dialogul şi parteneriatul nostru au rămas permanent în limitele intelectualităţii şi civilităţii. Nu începuse, încă, în lumea culturii, „domnia” unor activişti de partid inculţi, dar zeloşi şi abuzivi…
Am trăit în preajma lui Vasile Roman o bună parte din viaţa mea: mai întâi, mai bine de un deceniu, l-am secondat, împreună cu alţi „coechipieri” (mai ales cu Ioan St. Lazăr), în „facerea” istoriei culturale a Vâlcii, într-o epocă nu tocmai fastă pentru cultură, în care aveai voie să stimulezi creativitatea umană, dar fără să ieşi din canoanele dogmei ideologice. Managerul cultural Roman era maestru în această echilibristică, obligatorie pentru strategia de rezistenţă a culturii prin tradiţie şi valoare. Avea, mai ales, talentul şi abilitatea de a capacita „organul de partid” în sprijinul culturii, într-o vreme în care, programatic, puterea politică îşi subordona tot mai agresiv cultura. Apoi, timp de alţi zece ani, începând din 1977, când l-am sărbătorit, la împlinirea vârstei de 7o de ani, l-am asistat în „scrierea” acestei „istorii” culturale, care s-a concretizat în câteva cărţi (contestate sau comentate maliţios de câţiva confraţi). Aşa cum preşedintele Roman îmi acordase, în tinereţe, credit profesional şi moral ca să mă formez în şi pentru viaţa culturală, tot aşa, la rândul meu, l-am ajutat, la vârsta adunării „roadelor vieţii”, să reînvie „nebunia culturală” a anilor ’60 – ’70, retrăind o nouă tinereţe, cu luciditatea şi fervoarea tinereţii dintâi, şi să evalueze cele înfăptuite, ca să ne lase, dincolo de „mărturii şi evocări”, dincolo de „contribuţii de istorie culturală”, (care au, inevitabil, o doză de subiectivitate), o suită de lecţii, un set de mesaje, care se constituie, acum, într-un adevărat testament cultural şi pe care le formulez aici concentrat, spre reflecţie:
1) Istoria culturală nu începe cu noi, aşa cum se amăgesc unii dintre cei aflaţi azi în trecătoare domnii; cultura este opera colectivă a atâtor generaţii, este rezultatul unor succesive şi consistente acumulări de tradiţii, iniţiative şi creaţii; dar, fiecare generaţie este datoare să adauge „ceva” la moştenirea primită de la înaintaşi – aşa înţelegea Vasile Roman cultura; 2) Cultura unei comunităţi – era de părere Vasile Roman – se construieşte prin valori autentice, certe şi durabile, prin opere, monumete şi cărţi, adică prin semne pline de sens, şi nu cu exhibiţii de circ, focuri de artificii pentru plebe, serbări electorale şi exerciţii de imagine; cultura unei comunităţi trebuie să-şi păstreze statutul axiologic, altfel, alunecă în divertisment, kitsch şi derizoriu; 3) Oamenii de cultură din Vâlcea trebuie să se elibereze de sub tirania complexului provincial: se poate face cultură autentică şi de valoare şi în provincie – aceasta era credinţa fermă a lui Vasile Roman. Râmnicul – metropolă culturală a Ţării Româneşti în „veacul de aur”, al XVIII-lea, nu poate şi nu trebuie să se mulţumească, din comoditate, ignoranţă sau oportunism, cu statutul de „colonie culturală” a marilor centre culturale din ţară, nici măcar a Capitalei.
Acesta este, poate, cel mai important mesaj al managerului cultural Roman, care a fost un „campion” al competiţiei pentru identitatea, întâietatea şi unicitatea Vâlcii în spaţiul cultural naţional. Această lecţie de patriotism local, de localism creator, profesorul Roman şi-a însuşit-o la perfecţiune, a practicat-o la standarde performante şi a predat-o cu măiestrie pedagogică. Mă consider – şi o mărturisec fără falsă smerenie, ba chiar cu mândrie, cu orgolioasa mândrie a dascălului însuşi – printre privilegiaţii discipoli ai acestei „învăţături”, luând necesara distanţă faţă de retorica discursului său. Dacă şi în ce grad am aplicat-o, rămâne să judece istoria culturală.
Gheorghe DEACONU
„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 441, 22 aprilie 2008
