Pe doctorul Virgiliu Ștefănescu (Sandu, cum îl numeau amicii) l-am cunoscut târziu, trecuse bine de pragul celor 80 de ani, în urma unui telefon prin care, spunea, i-ar fi făcut plăcere, după lectura „entuziastă” a Memoriei Râmnicului „să mă vadă” și să discutăm despre orașul copilăriei sale, dorind de fapt un interlocutor căruia să i se confeseze și care să-i întovărășească gândurile în orele de după-amiază sau seara când, bântuit de amintiri apăsătoare, de stenahorie, singurătate și dezgust de viață din pricina dezagrementelor pe care le aduce vârsta, stătea trântit pe patul cu tăblii înalte, de metal, împodobit cu flori și îngerași, la modă, încă, la începutul secolului, adus probabil de la Râmnic, și asculta cu îndârjire „Vocea Americii” sau „Europa Liberă”, cu capul plecat (fiind surd) spre aparatul de radio Telefunken, adevărată piesă de muzeu, ce se armoniza cu ambianța anacronică a garsonierei situată la etajul doi al unui bloc, în „Drumul Taberei”, de unde se putea la orice oră urmări spectacolul imensei cozi de automobile ce așteptau cu paciență să-și umple rezervorul la o benzinărie din apropiere.
Bătrânul medic, pe vremuri șef de secție la Institutul de „seruri și vaccinuri” Cantacuzino, pe cheiul gârlei ( de altfel păstra cu venerație pe o poliță portretul în mărime naturală al savantului care-i fusese profesor, șef și îndrumător), mic de statură, emaciat, privire ageră, atentă și fruntea îngustă ce se prelungea cu o calviție datorată mai degrabă vârstei, becher, conviețuind cu trei surori (cea mare, Vera – colegă și prietenă cu mama la pensionul select de domnișoare „Ursulinen Kloster” de la Sibiu în anii de dinaintea primei conflagrații), trecute toate de 80 de ani, ce lociau pe același palier al blocului într-un apartament ascetic, confortabil și care îi făceau menajul fratelui mai vârstnic, bătrânul, deci, obișnuia să mă primească într-un costum de haine negru, cu reverele lucioase, prea larg pentru puținul trup ce-i rămăsese, slăbit de boli și o îndelungată bătrânețe, cu cămașă albă, curată și cravată, mă ajuta să-mi scot paltonul, iar, și-l anina cu grijă în cuier ( cu toate insistentele proteste ale mele) după un cod al bunelor purtări pe care-l moștenise din familie (mă mustra amarnic dacă încălcam cutumele imprescriptibile ale casei), după care mă invita să stau pe un fotoliu „de epocă”, la o masă cuprinzătoare, solidă, cu picioarele curbate grațios, ce ocupa o bună parte din odaie, unde își făcea pasiențele cu miza, obsesivă, „dacă scăpăm de Ceaușescu” și juca, o zi pe săptămână (jour fixe), până la căderea întunericului bridge cu trei octogenari care s-au prăpădit cu timpul unul după altul, lăsându-l într-o deplorabilă singurătate, frustrat de singura plăcere (viciu, cum îi plăcea să spună) ce-i rămăsese, cu care își suplinea tristețile în lungile după-amieze serbede de iarnă.
Discuțiile cu doctorul, în realitate monologuri, desfășurate într-un decor de fin de siecle (își adusese, probabil, o mare parte a mobilei din casa bătrânească de la Râmnic), care-mi sporea desfătul conversației, se purtau de obicei în jurul tinereții sale îndepărtate, aventuroase, într-un Paris – în plină nebunie după încheierea marii conflagrații – unde primise o bursă de specializare la spitalul Salpetriere și unde, asistent fiind, ar fi putut să facă , dacă elanurile juvenile și dorul de familie nu i-ar fi stat în cale, o strălucită carieră universitară (directorul spitalului, o somitate în domeniul microbiologiei medicale, îl aprecia și-l îndrăgise până într-atât, încât îi propusese să o ia în căsătorie pe fiica lui cea mică), o tinerețe, consumată, în timpul liber , prin expoziții și muzee sau prin bistrourile și cafenelele din Cartierul Latin și de pe cheiurile cețoase, seara, ale Senei, sau prin speluncile nesăbuite, rău famate din Montmartre – toate acestea relatate cu farmecul unui povestitor din rasa nobilă a lui Ion Ghica, pe care îl admira și recitea adesea în orele de taină când somnul întârzia să-i odihnească pleoapele încercate de o bătrânețe capricioasă și chinuitoare.
Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (1)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (2)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (3)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (4)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (5)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (6)
