Din Știrbei Vodă se desprindea, pe vremuri, o străduță îngustă, prăfuită (există și azi, mult modificată, însă) care urca grăbit până sub poalele Capelei, cu vile chivernisite, construite în anii de după război, având ogradă și grădini cu flori ce se pierdeau pe sub desișurile împădurite ale povârnișurilor, într-una din acestea locuind o soră a bunicii „de la Govora”, tanti Irina, femeie trecută de cincizeci de ani, frumoasă, cred, în tinerețe, afectuoasă, purtând un zâmbet trist pe buze ca un stigmat sau o pecete, o doamnă Bovary a Vâlcii, resemnată să trăiască retrasă alături de un bărbat, sârb de origine, ciufut, morocănos, necomunicativ, avar, mătăhălos, cu cap masiv, rotund, tuns perie din pricina unei calviții amenințătoare, prototipul, în imaginația mea de mai târziu, a micii burghezii ajunsă la o oarecare stare, proprietar, de altfel, al unei prăvălii de fierărie în centru, pe Traian, cu care mă întâlneam fără entuziasm în vizitele pe care mama le făcea o dată sau de două ori pe lună (avea un calendar, pe care-l respecta cu chibzuință, al „ieșirilor” protocolare în lume) în vila construită în terase a Belcilor, primiți aici de către tanti Irina cu pupături sonore, lăcrimoase și dulceață și șerbeturi apetisante, servite în pahare cu apă rece scoasă proaspăt din fântână, în camera „de oaspeți” încărcată cu mobilă în stilul începutului de secol, cu covoare scumpe și carpete de Buhara de o policromie încântătoare și cu bufete înflorate din lemn de nuc, cu geamuri mate și vitrine ticsite de bibelouri (balerine din porțelanuri fine, îngerași, marchize cu malacofuri înfoiate), servicii de compot, cafea și ceai din sticlă de Murano, constituind, cu toate, un soi de anticariat asemenea atâtor magazine „de profil” de pe Lipscani, Smârdan, Șelari sau Mătavrogheni în care aveam să mă desfăt mulți ani după aceea, în anii studenției.
Interioarele tantei Irina, bogate în surprize, ne stimulau, lui frate-meu și mie, imaginarea unor jocuri scornite pe moment, făcând din casa doamnei Bovary un câmp de bătălie crâncen, zgmotos, păgubitor, desfășurat sub ochii blânzi-îngăduitori ai bietei mătuși, ce-și ascundea cu sfiiciune îngrijorarea și ai lui Belici, iritat la culme, mustrător, abia putându-și stăpâni impulsul de a ne administra corecția cuvenită. Dar clou-ul acestor vizite „planificate” ale mamei îl constituia caleidoscopul din salon, o ciudățenie rară în vremea aceea, care mă trimitea prin variația de lumini și forme înșelătoare într-o lume fascinantă, teribilă, amețitoare, pe care aș putea-o asemui cu efectul hipnotic al narcoticelor, caleidoscop de care ne despărțeam cu greu, la insistențele energice ale mamei, spre seară, când, luându-ne adio de la tanti Irina cu aceleași pupături înlăcrimate, zgomotoase, coboram în Știrbei Vodă, sub influența amăgitoare, mincinoasă, stăruitoare a imaginilor paradisului pierdut pentru o vreme al caleidoscopului, făceam o vizită de câteva minute la Maia (cum îi spuneam bunicii), ca să ne întoarcem pe Praporgescu, apoi, trecând pe bulevard, prin fața Parcului, unde priveam în grabă afișele ispititoare de pe panoul incitant ce anunța programul filmelor care rulau în săptămâna aceea la cinematograful Adreani, să ajungem în sfârșit acasă.
Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (1)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (2)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (3)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (4)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (5)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (6)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (7)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (8)
Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (9)
