ILIE ZUGRĂVESCU. Un izvor de cântec

72 0

CONTEMPORANII  MEI (17)

 

„Leat” cu preotul Gheorghe N. Cârstoiu-Frunzaru, evocat în „episodul” anterior, cu o structură interioară similară şi format la aceeaşi „şcoală”, învăţătorul Ilie Zugrăvescu a intrat în biografia mea culturală încă de la debut, devenind, peste ani, o prezenţă durabilă şi azi, dincolo de hotarul dintre lumi. Două au fost constantele acestei legături profunde, cele care explică, de fapt, devenirea omului şi argumentează personalitatea cărturarului: satul şi cântecul.

Ilie Zugrăvescu, copil de ţăran, a rămas toată viaţa un om al satului, ataşat, prin întreaga sa fiinţă, rosturilor şi sensurilor fundamentale ale lumii ţărăneşti. Satul era, mai întâi, pentru el, tărâmul copilăriei, al unei copilării petrecute în cultul muncii şi al bucuriei de a trăi, în ambianţa spirituală a comunităţii rurale, în care credinţa, datina şi omenia reprezentau valorile supreme ale etosului popular. Cu această zestre, a pornit tânărul Zugrăvescu în lume, în marea lume a satului românesc. În toate satele în care l-a purtat destinul – Ceanul Mare (Transilvania), Securiceni, Bosanci şi Nepolocăuţi (nordul Moldovei şi Bucovina), Creţeni şi Voiceşti (Oltenia) -, învăţătorul a purtat această zestre de înţelepciune şi sensibilitate, dăruind-o cu generozitate copiilor şi sătenilor.

Satul a devenit, pe măsură ce cărturarul a ajuns tot mai conştient de vocaţia sa, locul unui apostolat cultural, a cărui lecţie Zugrăvescu şi-a însuşit-o din tradiţia haretiană a învăţământului românesc, întruchipată de atâtea generaţii de dascăli – „luminători” ai satelor. Şi nu numai şi-a însuşit-o, dar a şi practicat-o în mod exemplar. În toate comunele în care a funcţionat ca învăţător, Zugrăvescu s-a vrut şi a fost un dascăl al satului în accepţia tradiţională a cuvântului, un păstor spiritual, nutrind un puternic sentiment al obştii şi fiind stăpânit de cultul datoriei faţă de comunitate. Aşa se explică curajul şi tenacitatea cu care a lansat şi a finalizat iniţiative edilitare, lăsând în urma sa atâtea ctitorii, edificii de şcoală şi de cămine culturale, troiţe, fântâni şi monumente ale eroilor. Nu le-a ridicat singur, bineînţeles, ci împreună cu obştea satului, graţie unui dar extraordinar de a-i atrage pe oameni, de a-i convinge să creadă în ideile sale şi de a-i determina să-l urmeze în materializarea lor.

Satul a fost, în fine, pentru Zugrăvescu, prin excelenţă, „frontul” animaţiei culturale. El a transformat satul, toate satele prin care a trecut, într-o imensă scenă, pe care a adus să cânte şi să joace aproape toată suflarea satului. De fapt, Zugrăvescu, unul dintre vrednicii „ucenici” ai lui Constantin Popian, a acţionat, şi pe acest plan, tot în spiritul tradiţiei noastre culturale: a mutat centrul de greutate al vieţii spirituale din vatra satului pe scena aşezământului cultural. Viaţa culturală a satelor şi, mai ales, a Voiceştilor din anii ’50 şi ’60, a fost „scrisă” de Zugrăvescu, care a izbutit să transmită şi sătenilor suflul animaţiei culturale, atingând performanţa de a strânge sub „bagheta” sa sute de „voci”.

A doua constantă definitorie a activităţii şi personalităţii lui Ile Zugrăverscu a constituit-o cântecul, o dimensiune permanentă a vieţii sale, încă din copilărie. Petrecută în ambianţa de viaţă folclorică a satului tradiţional, copilăria i-a fost, după propria-i mărturisire, aidoma unui cântec. Darul cântecului, moştenit de la mama sa, a fost apoi modelat în mediile şi contextele de viaţă folclorică: şezătorile, nunţile şi hora satului au reprezentat, pentru viitorul interpret, tot atâtea izvoare de repertoriu şi modele de stil. La şcoala tradiţiei populare s-a adăugat cultivarea muzicii religioase: încă de copil, Zugrăvescua învăţat cântările Sfintei Liturghii, ceea ce explică prezenţa cântăreţului în strana bisericilor din satele prin care a trecut.

Omniprezenţa cântecului în viaţa lui Ilie Zugrăvescu s-a manifestat în multiple ipostaze şi la diferite nivele de performare. Înainte de toate, rapsodul cânta pentru sine, pentru propria-i bucurie de a trăi, cânta în împrejurările cotidiene – bune sau rele – ale vieţii, cânta la muncă sau la petrecere, la durere sau la bucurie, cânta ori de câte ori simţea nevoia să-şi descarce preaplinul sufletului. Dar el cânta, deopotrivă, pentru oameni, cânta la şcoală sau în biserică, cânta pe front, în tranşee sau în spitale, pentru răniţi, cânta în şezători, la nunţi şi petreceri, pe scenă, în spectacole, la concursuri, cânta pentru plăcerea semenilor săi. Cântecul era pentru Ilie Zugrăvescu o punte către oameni, un mijloc de comunicare şi de comuniune cu lumea din jurul său. Dascălul se folosea de cântec pentru a-şi netezi calea spre inima copiilor. Animatorul cultural  construia, pe temeiul cântecului, un întreg program de educaţie estetică, etică şi civică. Pentru om, cântecul era o raţiune de a fi, expresia fundamentală a bucuriei de a trăi, aşa cum mărturiseşte într-unul din cântecele sale, exprimând o profesiune de credinţă, un mesaj testamentar: „Lume, eu cânt pentru tine, / Că mâine mă duc din tine. / Îţi las ţie cântecul, / Inima şi sufletul. / / Vă las cântecele mele, / Să le cântaţi pe vâlcele, / Să cântaţi, să chiuiţi, / Dacă vreţi ca să trăiţi.”

Ilie Zugrăvescu a fost un rapsod în accepţia pe care a acreditat-o la noi, în Vâlcea, Gheorghe Bobei, mai vârstnicul şi mai faimosul său contemporan. Era, deopotrivă, păstrător, purtător şi performer al cântecului popular. Atât în repertoriu, cât şi în stilul de interpretare, Zugrăvescu pornea de la fondul tradiţional, de la zestrea moştenită, dar formaţia cărturărerască îşi punea amprenta asupra opţiunilor repertoriale şi a valenţelor interpretative. În repertoriu, el apela şi la alte surse, la colecţiile de folclor, iar în registrul interpretativ, experienţa dirijorului, a modelatorului de voci era pregnantă. Ilie Zugrăvescu n-a avut şansa de a se forma ca muzician profesionist (războiul l-a împiedicat să-şi finalizeze studiile la Conservatorul din Cernăuţi), dar a devenit un rapsod în sensul adânc şi peren al cuvântului, unul dintre cei mai fecunzi depozitari de melos tradiţional din Vâlcea.

Satul şi cântecul – cele două dimensiuni ale omului, cărturarului şi artistului Ilie Zugrăvescu – erau, de fapt, îngemănate într-una şi aceeaşi personalitate, cu multiplele ei faţete şi ipostaze: rapsodul, cântăreţul în strană, dirijorul, animatorul cultural, folcloristul. Generozitatea omului, vocaţia cărturarului şi harul artistului, toate converg spre acelaşi sens existenţial. Zugrăvescu, familia sa n-a avut parte de copii. De aceea, toată zestrea sufletească şi-a revărsat-o asupra „copiilor neamului” – aşa-i numea el pe toţi cărora le fusese dascăl sau dirijor. Pentru Zugrăvescu, ataşamentul faţă de sat şi dragostea pentru cântec constituiau un izvor de împlinire şi fericire. Acest izvor s-a revărsat în timpul vieţii şi se revarsă, şi în postumitate, asupra semenilor săi.

În ultima parte a vieţii sale, Ilie Zugrăvescu n-a avut o casă proprie, pribegind „pe uşi străine”… Astăzi, prin bunăvoinţa şi înţelegerea preotului Marian Chivulescu, Zugrăvescu are o „casă”: Casa parohială din Voiceşti găzduieşte aşezământul cultural „Memorialul Ilie Zugrăvescu”: casa cântecelor rapsodului. Şi tot la Voiceşti, se desfăşoară anual, prin grija profesoarei Elena Stoica, directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Festivalul de muzică populară „Ilie Zugrăvescu”  scena „copiilor” rapsodului. Ilie Zugrăvescu, originar din satul cu nume predestinat – Izvoru –, rămâne un izvor de cântec.

 

Gheorghe  DEACONU

 

„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 516, 29 iulie 2008

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *