Cam asta a fost totul, probabil că plângeam alături de frate-meu și mama, mi se părea că timpul nu mai curge, înțepenind ca acele unui ceasornic ruginit, abia îl vedeam pe tata în uniforma de campanie în ușa unui vagon de clasă, cu capelă și uniformă soldățească și centură și diagonală și pistol (Beretta) prins la brâu în tocul de piele maronie, părea departe de tot ce se petrece în gară, poate îi era frică, aș fi dat orice să știu ce gânduri îi trec prin minte în clipele acelea deșănțate, îngrozitor de lungi, apoi s-a auzit un sunet de trompetă, persoanele de pe peron s-au mai îmbrățișat o dată cu cei ce aveau să plece departe, în necunoscut, și trenul s-a pus alene în mișcare în direcția Drăgășanilor. Ostașii au începu să cânte cu o disperare prost disimulată, erau frumoși, naivi și tineri, plângeaum râdeau, se aruncau buchete de flori și se schimbau cu înfrigurare ultimele cuvinte de dragoste, de despărțire, pe urmă trenul s-a îndepărtat în pufăitul înecăcios al aburilor de locomotivă și în câteva momente a dispărut prin dreptul barierei, vecină cu fabrica de încălțăminte a Simienilor.
Am asistat în ziua aceea la plecarea unui tren al morții, puțini dintre ostașii și ofițerii care fluturau batiste înspre peronul aglomerat al gării având norocul să revină pe meleagurile Vâlcii, iar ei cărora soarta le-a hărăzit să se întoarcă teferi sau doar răniți, au fost considerați de către noua putere comunistă dușmani ai patriei, pentru că luptaseră împotriva marii țări „vecine și prietene” de peste Nistru, așa încât în loc să li se ridice monumente, o parte dintre ei au fost trimiși în temnițe și lagăre de concentrare, iar alții au fost îndepărtați din cadrele armatei și obligați să-și ducă traiul ca niște paria ai societății; istoria ne oferă câteodată astfel de momente de schizofrenie în care realitatea se îndepărtează de ea însăși, pierzându-și rostul și identitatea.
Rănit de două ori pe front, luptând trei ani în linia întâi, flămând și înghețat, dormind adesea, în iernile cumplite ucrainiene pe zăpadă, riscându-și existența pe Mureș, pe Tisa sau în Munții Tatra, purtând tot timpul moartea în suflet, scăpat cu viață printr-o minune a Dumnezeirii, tata a fost silit la întoarcerea în Râmnic să-și îngroape noaptea în taină și cu mare teamă, în grădină, la rădăcina unui măr sălbatic, ajutat de frate-meu, pistolul, sabia, baioneta, armele de vânătoare și decorațiile obținute pentru curajul și faptele de arme dovedite și a așteptat cu stăruință și tenacitate vremi mai prielnice, dar vremurile bune n-au sosit, așa încât, probabil, decorațiile găsite după trecerea bătrânului în neființă, printre mormane de moloz și bolovani și humă de către muncitorii care ne-au demolat imobilul din strada Gării, au dispărut în gurile murdare de deșeuri de la marginea orașului. Ar fi meritat să fie lustruite și expuse într-un muzeu imaginar al urii, prostiei și ingratitudinii instituționalizate.
Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”
Râmnicul uitat – Regimentul (1)
Râmnicul uitat – Regimentul (2)
Râmnicul uitat – Regimentul (3)
Râmnicul uitat – Regimentul (4)
Râmnicul uitat – Regimentul (5).
