Râmnicul uitat – Regimentul (5)

173 0

Un eveniment care a tulburat pe bunii locuitori ai Râmnicului, oraș patriarhal ferit de marile seisme sociale, a fost plecarea regimentului pe front, într-una din lunile care au succedat intrarea României în cea de-a doua conflagrație mondială, „războiul sfânt” cum s-a numit în primii trei ani după  începerea ostilităților, ca să devină după aceea „războiul împotriva hoardelor fasciste”, eveniment rămas în amintirea mea ca o frescă afumată pe ziduri vechi de mânăstire, cu pete de zidărie alcă obturând ici-colo imaginea de ansamblu a picturii, dând frâu în compensație fanteziei de a completa aceste semne ale vremii după voie, cum ar fi schițarea câte unui anteriu de sfânt sau arhiereu sau așezarea unei tente de culoare pe armura deteriorată  ctitorului. Cu ani înainte, când eram mai mic, reprezentarea mea despre războaie se limita la cunoștințele destul de generale și confuze căpătate la lecțiile predate cu însuflețire de buna doamnă Mărăcinescu, învățătoarea de la „Take”, bătrână atunci, sătulă de învățământ și de copii, în pragul pensiei. (războiul părându-mi-se un fenomen abstract, din specia inefabilă a conceptului) sau la istoriile rostite „la gura sobei”de rubedenii sau prieteni care luptaseră la Oituz, Mătăști sau Mărășești, istorii agrementate cu glume sau anecdote de cazarmă, ce aveau darul nu să mă informeze, nici să mă înduioșeze sau să-mi creeze o stare de emotție puternică, ci mai degrabă să mă îndepărteze de realitatea cinică a războiului, astfel încât întâia mea atingere directă cu moartea, cu moartea devastatoare, mai bine zis cu spectrul nevăzut al morții, cu moartea ca idee, ca dispersie a vieții, mi s-a întipărit cu o fidelitate aproape cinematografică în memorie.

„Plecarea” s-a desfășurat în gara primitivă a urbei, pipernicită, mustind de oameni. Într-o după-amiază rece, tomnatică, peronul fiind plin de lume de tot felul, cu osebire femei acoperite cu basmale și cucoane înveșmântate în rochii elegante, subțiri, în tonuri sobre, ținând de mână copiii de grădiniță sau de școală, zburdalnici – unii, înspăimântați de gravitatea dar mai ales de noutatea spectacolului – alții, și bărbați în vârstă, purtând baston și pălărie și haine negre, roase la mâneci și revere și sumedenie de gură-cască, pe care-i întîlneai mai totdeauna în piață, la circ sau însoțind cortegii funerare – în timp ce dincolo, pe linia a patra trăsese o garnitură de tren formată din vagoane de marfă lungi, cenușii, cu ușile glisante, împodobite cu flori și ramuri de molid, în care soldații, îmbulziți la ușile deschise ale marfarului, cântau și chiuiau de zor, cât îi țineau puterile, la concurență cu fanfara ce intona eroic marșuri mobilizatoare, pe care le relua de fiecare dată cu tenacitate, creând o atmosferă infernală de vacarm, dând ordine energice, autoritare, țipând isteric, și corbi mari, rotindu-se deasupra gării în cercuri tot mai strânse, croncănind sinistru.

 

Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”

Râmnicul uitat – Regimentul (1)

Râmnicul uitat – Regimentul (2)

Râmnicul uitat – Regimentul (3)

Râmnicul uitat – Regimentul (4)

 

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *