Ieri s-a dat în Cameră citire proiectului de răspuns la mesajul tronului, propus de majoritatea Comisiei. Proiectul minorităţii a rămas a se citi şi discuta joi.
Proiectul de răspuns al majorităţii se datoreşte se vede raportorului, d-lui E. Costinescu. După sfânt şi tămâia. Mesajul încerca cel puţin să fie substanţial şi era scris cu oarecare îngrijire. Răspunsul pe care-l face redactorul „Românului” e plin de fraze goale şi umflate. Strâmb ţi-e chipul văzut într-o oglindă rea, strâmbă, puţină şi săracă e parafraza discursului datorită d-lui Costinescu.
Într-un singur punct proiectul de răspuns e remarcabil, pasajul privitor la cestiunea Dunării. Noi am fost aciia cari am observat Adunării că, faţă c-o situaţie încordată care s-a creat nu prin cuprinsul sau atitudinea mesajului, ci prin maniera lui de-a se esprima, Adunarea cată să îmblânzească forma, se ‘nţelege că nu în detrimentul fondului; ceea ce îndealtmintrelea e şi opiniunea presei europene, ba chiar a părţii ce se crede atinsă, a Austro-Ungariei. România, zic foile austro-ungare, poate apăra interesele ei pe Dunăre oricum voieşte şi oricum pricepe a le apăra. N-avem nimic de zis în privirea aceasta.
Însă această apărare a fost îmbrăcată într-o formă jignitoare pentru monarhie şi aci avem ceva de zis. De indicaţiunile acestea ar fi trebuit să se ţină Adunarea şi să nu înăsprească şi mai mult un conflict a cărui sorginte nu este dreptul însuşi, ci convenienţele ce cată a se păzi în actele de stat şi în tratările diplomatice.
În loc de-a ţine seamă de aceste observări, Adunarea înăspreşte în parafraza ei pasajul atingător de Dunăre, căci iată ce zice:
Românii, abia ieşiţi însă din cele mai aspre încercări şi geloşi de a păstra neatins ceea ce cu greu au redobândit asupra nedreptăţii şi încălcărilor timpilor trecuţi, nu pot să înceteze de a fi cu grijă şi luare aminte la tot ce se mişcă în afară atingător de ţara lor.
Cestiunea libertăţii Dunării nu putea dar să nu deştepte mari îngrijiri în toată ţara.
De când acest mare fluviu a fost redat liberului trafic al popoarelor România a renăscut la o nouă viaţă politică şi economică şi repede s-a rădicat acolo unde se află astăzi.
Românii ţin dar la păstrarea libertăţii Dunării ca la cea mai puternică garanţie a existenţei şi a viitorului lor.
Mare a fost neliniştea ţărei când a văzut că, în contra tratatelor şi a principiilor de drept al ginţilor, drepturile noastre teritoriale în apele române erau puse în cestiune şi libertatea Dunării era ameninţată a deveni iluzorie.
Mandatarii ţării au primit dar cu fericire asigurările date de guvernul Maiestăţii Tale în această cestiune. Luând act că nici o hotărâre n-a fost încă luată. Adunarea promite a da guvernului tot concursul său, spre a feri libertatea Dunării şi drepturile suverane ale României de orice atingere, în conformitate cu dreptul public al Europei.
Fără îndoială n-am fi voit ca răspunsul să renege mesajul. Dar acesta fiind cauza, unui conflict, credem că răspunsul Adunării s-ar fi putut mărgini în a afirma că ţara e pururea gata la orice sacrificii ar cere M. Sa, de cîte ori onoarea ori interesele ei ar fi la mijloc, fără a insista asupra unei cestiuni în care nici o hotărâre nu s-a luat şi a cărei tratare e pendentă.
Cam acesta este tonul în proiectul minorităţii, care nu renegă mesajul de vreme ce, într- un conflict c-o putere străină, atitudinea opoziţiei se desemnează de sine, prin împrejurarea că nici cunoaşte, nici poate cunoaşte ţesătura de interese în joc, aşadar nici nu o poate judeca. Ea dar sau îşi impune o deplină rezervă sau secundează guvernul, dar numai atât pe cât această secundare nu împuţinează cu nimic plenitudinea responsabilităţii ce le incumbă miniştrilor.
Poate că atitudinea aceasta ar fi fost de recomandat şi majorităţii, căci nici aceasta nu ştie de ce e vorba, nici ea nu cunoaşte tratările asupra unei cestiuni pendente şi nu ni se pare circumspect de a face de pe acum responsabilă Adunarea pentru erori pe cari miniştrii ar fi fost în stare să le comită.
Mihai Eminescu – 2 decembrie 1881
