Cum și cu ce s-au hrănit strămoșii noștri de-a lungul secolelor.
Țara noastră este situată într-o zonă de tranziție – climă de câmpie 25%; climă de munte și deal 75%.
Geții, apoi dacii, erau recunoscuți ca agricultori pricepuți, iar alimentația acelei perioade avea o baza cerealieră. Dacii aveau și experiență în viticultură, creșterea animalelor, apicultură, pescuit.
Stăpânirea romană a dus la adaptarea obiceiurilor alimentare. În această perioadă este menționată pregătirea pâinii din făină de grâu.
Specificul zonei a favorizat, de-a lungul timpului, dezvoltarea păstoritului transhumant și a agriculturii de munte, ceea ce a dus la cultivarea cerealelor nepanificabile, precum mei și orz.
O altă cereală apare în secolul al XVI-lea, în nordul țării – hrișca, adusă din Asia.
Sub domnia lui Ștefan Cantacuzino (1678-1688), în Țara Românească este introdus porumbul.
În Moldova, porumbul începe să fie cultivat sub domnia lui Constantin Mavrocordat (1710-1769). Gustul său, precum și faptul că este asemănător meiului, atât ca zona de cultivare cât și ca mod de preparare (fiert, sub formă de turtă sau păsat), iar turcii nu îl rechiziționau, l-au făcut să se răspândească rapid în toață țara.
Românii au consumat de-a lungul timpului mai puțină carne decât toate celelalte populații vecine. Carnea (pasăre, oaie, vită) se pregătea fiartă, friptă, în mâncăruri cu legume sau conservată, sub formă de pastramă și cârnați. Creșterea porcilor era relativ simplă. Respinsă de turci și de tătari, carnea de porc a început să fie acceptată în alimentația românilor, mai ales pentru posibilitățile de preparare și conservare.
Alimentația țăranilor era semi-vegetariană, săracă în carne, dar bogată în verdețuri, pe lângă lapte și cereale. Verdețurile și legumele erau amestecate cu brânză, smântână, erau unse sau călite cu grăsimi animale – osânză, slănină, jumări (untul nu era cunoscut).
Păstorii erau lacto–vegetarieni.
Grăsimea vegetală provenea din nuci, în cânepă, mai puțin din floarea-soarelui.
Ouăle de găină (ocazional de curcă, rață, gâscă) se pregăteau coapte, fierte, prăjite, cu slănină sau brânză.
Peștele era consumat mai ales în locurile din apropierea lacurilor, râurilor sau bălților (crap, somn, roșioară, caracudă, caras, știucă ) și se pregătea sub forma de ciorbă sau fript. Scoicile, melcii și racii erau mâncăruri ocazionale, numai în anumite regiuni.
În urma războiului ruso-turc (1806-1812), prin ridicarea monopulului turcesc asupra cerealelor, grâul devine accesibil. Este afectată creșterea vitelor, prin sacrificarea terenurilor folosite ca pășuni.
Alimentația era influențată negativ și de situația economică a țăranilor: sarcini fiscale împovărătoare, latifundiile moșierești se măresc, populația crește, pământul cultivabil are suprafețe din ce în ce mai mici, drepturile clăcașului sunt nesocotite.
Țăranul romăn s-a hrănit astfel de-a lungul timpului:
– porumb fiert sau fript – vara;
– leguminoase (fasole, linte, mazăre, bob), rădăcinoase, cartofi, varză acră – iarna;
– urzici, hamei, lobodă, podbal, știr, dragavei (ștevie), măcriș – primăvara;
– mămăligă sau turte de mălai, rar amestecate cu hrișcă(chitan) sau faină de secară și verdețuri multe.
– ciuperci, vegetație spontană;
– de Crăciun – porc (slănină, cârnați, jumări, carne prăjită), de Paști – miel.
Se respectau posturile și sărbătorile religioase.
După cel de-al doilea război mondial, cerealele și plantele oleaginoase cultivate au început să fie tratate chimic. Pasările și animalele au început să fie crescute în crescătorii, cu hrana modificată.
Toate acestea au dus la ceea ce se întâmplă astăzi: cantități mari de produse slabe calitativ și nutritiv, ce produc îmbolnăviri.
Foto credit: historia.ro
Mihaela Iliescu
