Mănăstirea Cozia este cel mai vizitat complex monahal medieval din țară.
Situat în orașul Călimănești, pe malul râului Olt, ansamblul arhitectural este o ctitorie a domnului Mircea cel Bătrân, extinsă și renovată de-a lungul istoriei sale multiseculare.
A fost construită între anii 1387-1391, de către domnitorul Mircea cel Bătrân, la îndemnul Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana, care era „sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeiești”. Biserica mare, închinată Sfintei Treimi, a fost sfințită în ziua de 18 mai 1388.
Locașul de cult este, potrivit statisticilor, cel mai vizitat din țară. Vara, aici este un adevărat pelerinaj. Turiști, oameni aflați la tratament sau oameni ce tranzitează zona cu diferite interese, zăbovesc, preț de câteva zeci de minute, pentru a ridica rugăciuni și pentru a contempa această bijuterie arhitectonică moștenită prin secole, aproape neatinsă. Chiar din curtea mănăstirii se poate admira perspectiva Coziei, iar din cuhne, sau de pe scările laterale, se poate coborî pe malul Oltului, pe terasa ce oferă o priveliște minunată.
Paul de Alep, în jurnalul călătoriei sale în Țara Românească între 21 august 1656 – 13 octombrie 1658 scria despre Cozia: „În limba lor înțelesul numelui acestei mănăstiri, Cozia este „fortăreață de pământ din pricina nenumăraților munți din această țară”.
Arhitectura bisericii este una de excepție, fiind comparabilă cu Trei Ierarhi, din Iași sau cu biserica Mănăstirii Curtea de Argeș. Cu puțin timp în urmă, curtea interioară a trebuit să fie reamenajată, cu toaletări de arbori, plantarea altora tineri și remodelarea aleilor, întrucât construcțiile propriu zise nu mai erau puse corespunzător în valoare și accesul vizitatorilor necesita o regândire pe măsură.
Mănăstirea Cozia a constituit de-a lungul timpului un puternic focar de cultură românească. Prin hrisoavele domnești din 28 martie 1415, 18 martie 1419, 16 iunie 1436 și 17 aprilie 1448 se atestează că aici funcționa o școală mănăstirească încă din 1415. Primul dascăl a fost părintele Sofronie, starețul mănăstirii. Logofătul Filos, logofăt al marelui voievod Mircea cel Bătrân a compus versuri și imnuri religioase, el fiind considerat primul poet român.
.
Mănăstirea Cozia – scurt istoric
Construcția a fost ridicată între anii 1387-1388.
Sfântul Nicodim, care s-așsi ocupat de organizarea mănăstirii, este zugrăvit în pridvorul bisericii. Întocmind așezâmintele necesare, sfântul l-a rânduit egumen pe ieromonahul Gavriil, unul dintre ucenicii săi. Tot în acel an, în obștea de la Cozia, vin mai multi monahi, care viețuiau într-o mănăstire din Călimanești.
Mircea a trecut la cele veșnice în ziua de 31 ianuarie 1418, la vârsta de 60 de ani și a fost înmormântat în biserica de aici, in ctitoria sa cea iubită, și nu în Biserica Domnească din Curtea de Argeș, asemenea înaintașilor săi. De-a lungul timpului, mormântul său a fost profanat de mai multe ori, astăzi fiind acoperit cu o lespede de piatră nouă.
Într-un document întocmit în ziua de 1 iunie 1421, la trei ani dupa moartea voievodului, fiul său, Radu Voievod, dăruia mănăstirii de pe malul Oltului “toate bălțile, începând de la săpatul pe Dunare, până la Gura Ialomiței”.
„O clădire întărită și măreață, înalțată pe marginea acelui râu dar înconjurată de piscuri înalte și impunatoare, închise de păduri de nepătruns”
În anul 1657, cand arhidiaconul Paul de Alep l-a însoțit pe patriarhul Macarie al Antiohiei, într-o vizită în Țara Românească, a consemnat urmatoarele: „Eram înspăimântați de îngustimea drumului și de apropierea sa de marginea prăpastiei; și, coborându-ne de pe caii noștri, am mers pe jos până ce am trecut podul. Cozia este o clădire întărită și măreață, înalțată pe marginea acelui râu (Olt), dar înconjurată de piscuri înalte și impunatoare, închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nicio parte a acestui loc nu este vreo altă intrare. Drumul către aceasta din urmă este prin spatele munților de miazăzi, este extrem de greu și cu neputință de străbatut cu carul cu boi.”
Fântâna lui Neagoe a devenit Fântâna dorințelor
O serie amplă de lucrări de restaurare s-au efectuat în vremea lui Neagoe Vodă, când s-a construit și fântâna de sub cerdacul chiliilor de nord, cunoscută astăzi drept „Fântâna lui Neagoe”. În vremea Sfântului Constantin Brâncoveanu, cu cheltuiala paharnicului Șerban Cantacuzino, între anii 1706-1707, s-a adaugat pridvorul bisericii mari, s-au reparat chiliile, s-au adăugat cerdacurile la toate clădirile din incintă, s-au construit cuhnia și fântana de apă, aflată în fața bisericii.
În zilele noastre, după o tradiție mai puțin ortodoxă, cu rădăcinile, probabil în poveștile nemuritoare, oamenii aruncă în această fântână bani, sperând în minuni. Unii, fără a realiza ce fac, iau apa chiar din bazinul cu bani și beau. Sperăm, spre binele acestora, că apa din țeava de deasupra nu este apă recirculată, ci apă de izvor. Minunile adevărate se pot înfăptui prin rugăciune și credință puternică, nu prin a bea apă în care au stat bani ce au trecut prin mii de mâini.
Între anii 1848-1856, domnitorii Bibescu și Știrbei refac și ei clădirile mănăstirii. Tot atunci au fost construite două pavilioane, azi păstrându-se numai cel din stânga, care a slujit ca reședință domnească de vară. Între anii 1958-1962, așezământul monahal de la Cozia a fost restaurat în întregime, consolidându-se toate chiliile și cele două paraclise vechi.
Biserica a fost ridicată de meșteri sârbi și păstrează policandrele lui Constantin Brâncoveanu
Biserica mare a fost zidită de meșteri din Serbia, în forma de cruce, din blocuri de piatră, cu alternanță cu rânduri de cărămidă, partea superioară a chenarelor de la ferestre, rozetele de deasupra lor și pictura din pronaos datând din timpul lui Mircea cel Bătrân. Pridvorul este deschis, susținut de patru coloane din piatră în față și două coloane în spate. Are o turlă mare, în forma de decagon, construită pe naos. Crucea de pe turlă este din timpul lui Mircea cel Bătrțn. Biserica păstrează policandrele dăruite de Sfântul Constantin Brâncoveanu.
Sculptura în piatră este o adevărată dantelărie
La exterior, se remarcă o bogată și variată sculptură în piatră. Privind ancadramentele celor șapte ferestre ale naosului și Altarului, datând din vremea lui Mircea cel Bătrân, și cele două ferestre ale pronaosului, din perioada Sfântului Neagoe Basarab, se remarcă varietatea motivelor: ferestrele și rozetele au, fiecare, sculptura sa.
Biserica mare a fost pictată în frescă, între anii 1390-1391. Pictura originală s-a păstrat, până astăzi, doar în pronaos. Pictura din naos și din Sfântul Altar, întocmită tot în frescă, a fost lucrată în anul 1707, odată cu reparațiile săvârșite de Șerban Cantacuzino. Frescele au fost zugrăvite de Preda Zugravul și de fiii săi, Ianache Sima și Mihail. Între anii 1984-1986 a fost restaurată întreaga pictură.
Mircea cel Bătrân și mama lui Mihai Viteazul odihnesc în pronaosul bisericii
În pronaos se găsesc mormintele voievodului Mircea și al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugarită după moartea fiului ei. După asasinarea fiului ei, pe Câmpia Turzii, doamna s-a călugarit în aceasta mănăstire, sub numele de Teofana. Într-un document din acel an (8 noiembrie 1601), doamna spunea: “Eu am luat sfintele rase (chipul monahal) în mănăstirea sfântă ce se zice Cozia.”
În anul 1936, mormântul voievodului Mircea cel Bătrân a fost acoperit cu o nouă piatră funerară, pe care au fost înscrise următoarele cuvinte, întocmite de istoricul Nicolae Iorga: “Aici odihnește binecinstitorul și de Hristos iubitorul Mircea (…) ctitor al acestui sfânt locaș. A trecut la cele veșnice la 31 ianuarie 1418.” După numai doi ani, în ziua de 15 mai 1938, aceasta a fost înlocuită cu o alta, adusă din Bulgaria, pe care sta scris: “Aici odihnesc rămașițele lui Mircea, Domnul Țării Românești, adormit în anul 1418.”
Mănăstirea Cozia are două paraclise: Paraclisul închinat Adormirii Maicii Domnului, construit în anul 1583, din zid, se află în colțul sud-estic al mănăstirii; Paraclisul închinat Duminicii Tuturor Sfinților, construit în anul 1710, din cărămidă, numit „brâncovenesc”, se află în colțul nord-estic al mănăstirii și este însoțit de două case boltite și un foișor.
Bolnița a fost penitenciar, azil, lagăr de prizonieri și spital, iar biserica a fost folosită drept grajd de cai
Bolnița mănăstirii, închinată Sfinților Apostoli, a fost construită între anii 1542-1543, pe partea cealaltă a drumului, de către voievodul Petru de la Argeș, numit și Radu Paisie. Pictura originală se păstrează în întregime. Între anii 1880-1920, obștea a locuit în jurul acestei biserici, tot aici fiind săvârșite și sfintele slujbe. În tot acest timp, mănăstirea de peste drum a fost folosită în alte scopuri: penitenciar, azil, lagăr de prizonieri și spital, iar biserica a fost folosită drept grajd de cai.
Pe latura estică a mănăstirii a fost amenajat un muzeu, în care sunt expuse monede, tipărituri vechi, obiecte și podoabe de cult, printre care se pot menționa: Epitaful din anul 1396; Evanghelia din anul 1644, tiparită de mitropolitul Varlaam; Psaltirea în versuri, a lui Dosoftei, din anul 1673.
În această mănăstire au trăit călugari cărturari, care au tradus și au tipărit în limba română cărți de cultură scrise în slavonă. Dintre aceștia, cei mai renumiți sunt „Filotei monahul”, fostul logofăt Filos al lui Mircea cel Bătrân, și „Mardarie Cazianu” care, între 1646-1649, a scris „Lexiconul slavon-român”, pentru uzul preoților.
Materialul a fost realizat și cu sprijinul însemnărilor lui Teodor Danalache, de pe CreștinOrtodox.ro.
Kandy Reisenauer
