Vâlceanul George Țărnea (n. 10 noiembrie 1945, Șirineasa, județul Vâlcea – d. 2 mai 2003, București) a fost un poet român, supranumit poetul iubirii.
A fost fiul basarabeanului Grigore Țărnea și al oltencei Maria Țărnea-Isărescu. S-a născut în Șirineasa, iar în acte a fost trecut Ghiorghe.
A urmat studiile liceale în Băbeni, la liceul care astăzi îi poartă numele, iar apoi urmează cursurile Facultății de filosofie din București.
A fost căsătorit cu Marta Nora Țărnea, fost deputat, subsecretar de stat și secretar de stat, iar din căsătoria lor au rezultat patru copii: Alexandra (1966), Andrei Bogdan (1972), Marta Maria Georgia (1974) și Ioana Anca Bianca (1984).
La 16 mai 1964 debutează în publicația argeșeană Secera și ciocanul, cu poezia Drumeție, dar adevăratul debut în literatură a avut loc în anul 1967 sau 1968 când i-a fost publicat un grupaj de poezii în Viața românească.
A colaborat la numeroase reviste de literatură: România literară, Contemporanul, Luceafărul, Convorbiri literare, Astra, Tribuna, Steaua, Ateneu, Orizont, Tomis, Orizont literar, Timpul, Ramuri etc.
În anul 1972 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România.
George Țărnea a murit la 2 mai 2003, la București.
Multe dintre poeziile sale au fost traduse și publicate și în limba italiană, în revista „Pagine”. A avut o activitate jurnalistică intensă și a colaborat cu Televiziunea Română și cu Radioul Național.
A fost director artistic a numeroase festivaluri și concursuri artistice. A publicat constant în cele mai importante reviste culturale românești, printre care „România Literară”, „Convorbiri Literare”, „Orizont”, „Timpul” și „Cuvântul”. S-a stins din viață la 2 mai 2003, la București.
A fost distins cu premii pentru poezie în țară și în străinătate, printre care și prestioasa distincție italiană Premio Capri, în anul 1991. Din 1972, a devenit membru al Uniunii Scriitorilor.
Balada blondelor iubiri ~ George Ţărnea
E frumos, e prea frumos la tine-n suflet
E târziu, e prea târziu la mine-n gând
Împărtășim, împărtășim aceeași taină
Dar nu se știe, nu se știe până când.
Prea multe păsări cardinale
Între iluzii se rotesc
Contaminând cu ascensoare
Misterul nostru pământesc.
Îmbătrânim de fericire
Într-o mansardă fără flori
Lăsând păpuși fără adresă
Pentru serbările din zori.
Visăm frumos aceeași moară
Ascunsă-n tragicul decor
Și macinăm aceleași lacrimi
Când dau părinții telefon.
Suntem lucizi până la sânge
Nedesparțiți până la cer
Și nici nu știu dupa iubire
Ce se cuvine să-ți mai cer.
Cuvintele își pierd căldura
Într-un sărut de protocol
Și tot mai vinovate păsari
Dau eșafoadelor ocol.
Sub fruntea mea se face noapte
În ochii tăi se face zi
Și renunțăm să mai cunoaștem
Ce stele ne-ar putea păzi.
Corina Enache
