Reţelele globale de producţie pot periclita eficienţa strategiei economice guvernamentale în mai multe moduri, dar în special prin modificarea costurilor şi beneficiilor opţiunilor de politică economică şi ale instrumentelor politice. Activităţile MTN-urilor au efecte asupra eficienţei instrumentelor tradiţionale de management macroeconomic. Relaţia între managementul cererii, utilizarea capacităţilor şi rata şomajului în cazul ţărilor dezvoltate s-a modificat. Politicile de management al cererii au un impact mai redus asupra şomajului şi a producţiei decât la începutul perioadei postbelice, parţial deoarece veniturile în creştere dintr-o ţară pot fi canalizate către exterior, pentru a finanţa investiţii ale MTN-urilor în alte părţi. Mai mult, MTN-urile pot împrumuta din străinătate atunci când ratele interne ale dobânzilor sunt mari; şi invers, profită de rate scăzute ale dobânzilor interne, împrumutând spre a finanţa proiecte în străinătate. Acest lucru compromite în mod evident eficienţa politicii monetare naţionale, în calitate de actori financiari globali semnificativi. MTN-urile joacă, de asemenea, un rol important pe pieţele valutare. Deşi e posibil ca speculanţii să iniţieze un atac asupra unei valute, presiunea asupra cursului de schimb poate deveni ireversibilă atunci când MTN-urile (şi investitorii instituţionali) abandonează acea valută, chiar şi ca o măsură de precauţie. Bineînţeles, eroziunea evidentă în eficienţa instrumentelor politicii macroeconomice naţionale, constituie un fenomen complex, reflectând şi alte aspecte ale globalizării economice, precum şi factori interni.
Deşi capacitatea percepută a MTN-urilor de a transfera producţia ar fi de aşteptat să micşoreze capacitatea ţărilor de a impozita capitalul, să reducă baza de impozitare şi să transfere treptat povara impozitării către factori mai puţin mobili precum forţa de muncă, lucrurile nu stau neapărat aşa. Există două aspecte-cheie ale acestei probleme: presiunea exercitată asupra guvernelor de a reduce impozitele asupra capitalului pentru a reţine şi/sau atrage societăţile multinaţionale şi abilitatea acestora de a-şi reduce la minimum obligaţiile fiscale prin practica preţurilor de transfer.
Practica preţurilor de transfer implică subfacturarea sau suprafacturarea de către STN-uri prin tranzacţii interne, astfel încât să urce în mod artificial profiturile în ţările cu impozite mici şi să le reducă în cele cu impozite mari. Cea mai autorizată descriere a fenomenului aparţine fiscului american, care consideră că preţul de transfer se referă la transferul direct de profituri prin impunerea unor preţuri anormale sau incorecte. De altfel, preţurile la care se efectuează tranzacţiile de pe piaţă se împart în două mari categorii: preţurile pieţei care rezultă din exprimarea neperturbată a cererii şi ofertei, respectiv preţurile de transfer, categorie în care, prin eliminare, se pot include toate preţurile care nu se stabilesc ca preţuri ale pieţei.
Preţurile de transfer sunt cel mai des asimilate cu relocalizarea profiturilor către cele mai indicate filiale, pentru a reduce povara fiscală la nivelul întregii corporaţii. Pentru a realiza acest obiectiv, societatea transnaţională vinde produse sau servicii, prin intermediul filialei dintr-o ţară cu impozite pe profit mai mici, şi la un preţ mai mare decât preţul pieţei, către filiala dintr-o ţară cu impozit pe profit mai mare. Astfel, se micşorează profiturile într-o ţară şi se majorează întro alta, în scopul de a plăti un impozit mai mic. Fireşte că o astfel de practică afectează filiala care trebuie să plătească preţul de transfer, întrucât aceasta îşi micşorează astfel nu doar profitul impozabil, ci şi pe acela care s-ar putea reinvesti în filială. Astfel se creează nevoia de alte surse de finanţare, iar asigurarea acestora din interiorul sistemului duce la o adâncire a gradului de integrare (dependenţă) a filialei, creând premisele folosirii şi pe viitor a preţului de transfer.
Preţul de transfer poate fi însă şi mai mic decât preţul pieţei. O corporaţie poate solicita unei filiale preţuri sub nivelul pieţei, pentru a sprijini creşterea competitivităţii filialei respective pe piaţa locală. Se creează astfel un avantaj competitiv temporar la nivelul filialei, dăunător atât pentru concurenţii săi locali, cât şi pentru filiala însăşi, întrucât se poate crea iluzia că preţul de transfer ţine loc de competitivitate. În momentul schimbării strategiei corporaţiei, o astfel de iluzie se dovedeşte păgubitoare, în plus, ea sporeşte dependenţa filialei de corporaţie, întrucât sursa avantajului său competitiv temporar se găseşte în interiorul sistemului corporaţiei, dar în afara propriilor capacităţi.
De asemenea, procesarea multiplă a unui produs, realizarea lui din componente diferite, produse fiecare în ţări diferite şi asamblate într-o altă ţară formează un labirint în care un factor extern de control nu poate stabili cu precizie care este preţul pieţei, motiv pentru care nu se poate demonstra dacă preţul încasat este sau nu altul decât preţul pieţei.
O altă metodă este facturarea incorectă sau falsă, definită într-un document de lucru al OCDE drept „tranzacţia care urmăreşte evaziunea fiscală (…) prin neconcordanţa dintre ceea ce se facturează şi ceea ce se tranzacţionează”. Una dintre cele mai subtile metode de aplicare a preţului de transfer o constituie perceperea taxelor de redevenţă (royalties). În primul rând, nu există o uniformitate a modului în care diferitele legislaţii fiscale tratează aceste taxe. Ca urmare, se pot plăti uneori taxe sensibil mai mici pentru repatrierea profiturilor sub formă de redevenţe, decât sub formă de dividende. Redevenţele apar pe partea de costuri a filialei, contribuind deci la reducerea profitului impozabil. Mai mult, ele sunt percepute sub forma unui procent din vânzări, oferind licenţiatorului (compania-mamă) posibilitatea de a repatria profit chiar şi atunci când licenţiatul (filiala) înregistrează pierderi. În al doilea rând, întrucât filialele din ţările în curs de dezvoltare nu sunt luate de obicei în calcul la planificarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, orice redevenţă obţinută din vânzarea rezultatelor acestei activităţi către filialele respective reprezintă pur profit pentru corporaţie, fără a fi însă înregistrat ca atare. Mai trebuie menţionat faptul că profiturile obţinute din comercializarea patentelor sunt profituri de monopol, şi deci nu poate fi stabilit un preţ al pieţei, ca termen de comparaţie pentru identificarea preţului de transfer.
O variantă a preţului de transfer, apărută întâi în sistemul bancar, o constituie practica prin care MTN-urile transferă poziţiile valutare ale filialelor lor, metodă cunoscută sub numele de ”transfer parching”. Preţurile de transfer reprezintă aşadar o practică evazionistă deosebit de eficientă a corporaţiilor, care poate fi aplicată tocmai datorită existenţei unui sistem intern şi integrat de relaţii, în cadrul corporaţiei.
Ratele de impozitare a corporaţiilor şi ratele impozitului pe venit afectează într-adevăr fluxurile de investiţii către exterior; alte studii au fost mai puţin tranşante. Aceasta nu constituie o surpriză, întrucât impozitul este doar una dintre cheltuielile pe care le suportă MTN-urile. Cu toate acestea, ratele impozitării corporaţiilor în ţările dezvoltate au avut tendinţa de a scădea şi totodată de a converge în ultimele două decenii. Cât de mult se datorează acest lucru globalizării producţiei şi cât de important este el pentru veniturile naţionale din impozite este mai puţin evident. Dovezile sunt mai convingătoare în ceea ce priveşte stimulentele şi concesiile fiscale pentru investiţii către interior, din moment ce majoritatea statelor concurează pentru IED pe baza unor asemenea stimulente. În această privinţă, competiţia globală pentru atragerea de IED a ajuns să includă în prezent măsuri fiscale, însă competiţia fiscală între state şi între regiunile din cadrul lor-este posibil să fie contraproductivă, ducând la oferirea de stimulente în creştere, în timp ce eficienţa lor se diminuează. Cu toate acestea, ţările şi regiunile continuă să fie atrase într-un „concurs de frumuseţe” în ceea ce priveşte stimulentele fiscale, însă ţările cu impozite mici au avut tendinţa de a se împotrivi încercărilor internaţionale tot mai numeroase de a armoniza ratele de impozitare a corporaţiilor.
Există stimulente clare pentru MTN-uri să exploateze mecanismele preţurilor de transfer, iar nivelurile înalte de comerţ intrafirmă oferă ocazii considerabile de a face acest lucru. Cu toate acestea, companiile sunt limitate de teama acţiunilor întreprinse de autorităţile fiscale naţionale, care au monitorizat practica şi au făcut frecvent schimburi de informaţii. În plus, practica preţurilor de transfer poate veni în conflict cu sistemele interne de contabilitate şi control. Dovezile existente indică faptul că preţurile de transfer sunt practicate pe scară largă, însă acest fapt are o importanţă secundară pentru profituri şi pentru veniturile guvernamentale din impozite. Impactul producţiei internaţionale este poate şi mai puternic în zona politicii industriale, în special pentru ţările Europei continentale. Încercările întreprinse de guverne, precum în Franţa, de a aplica o politică industrială coerentă au fost profund modificate de dezvoltarea MTN-urilor şi a reţelelor globale de producţie.
Capacitatea de a transfera producţia în străinătate subminează o strategie industrială care se bazează pe crearea de „campioni naţionali”. Strategii industriale mai eficiente impun crearea de companii la nivel european, aşa cum este cazul Airbus, pentru a concura cu MTN-urile americane şi japoneze. Aceasta nu înseamnă că politicile naţionale industriale şi în domeniul tehnologiei sunt redundante, în ciuda internaţionalizării întreprinderilor mici şi mijlocii, politica industrială poate opera pentru a le încuraja pe acestea din urmă, având in vedere capacitatea lor de a crea locuri de muncă în ţară. În acest context, globalizarea producţiei influenţează costurile şi beneficiile diferitelor opţiuni din sfera generală a politicii industriale naţionale.
Totodată MTN-urile sunt fundamentale în globalizarea competiţiei. După cum se ştie comerţul joacă un rol esenţial, însă producţia multinaţională este la fel de importantă. Producţia transnaţională a interpus competiţia globală în cadrul pieţelor naţionale, astfel încât multe firme sunt obligate să producă la frontiera mondială a productivităţii sau să iasă din afaceri. Agendele corporatiste şi naţionale, precum şi alegerile strategice pe termen mai lung cu care se confruntă multe firme naţionale sunt astfel influenţate considerabil de impactul competiţiei globale. Iniţial, competiţia globală a însemnat pătrunderea MTN-urilor americane din ce în ce mai profund şi mai mult pe pieţele străine. Din anii ’70, firmele europene şi japoneze au atins niveluri de productivitate similare celor americane, ceea ce a dus la o competiţie directă între ele. Acest lucru s-a reflectat în fluxurile de IED pe măsură ce multe MTN-uri şi-au lansat ori şi-au consolidat activităţile pe principalele pieţe mondiale. Aşadar, din anii ’70, MTN-urile americane au pierdut cote semnificative de piaţă în favoarea concurenţilor lor.
În timp ce nivelul de competiţie globala diferă între sectoare şi între ţări, creşterea producţiei multinaţionale a făcut-o mai intensă şi i-a sporit extinderea geografică. În consecinţă, în majoritatea statelor OCDE, retorica politică şi de afaceri a devenit impregnată cu o ideologie a competiţiei globale care afectează agendele instituţionale ale firmelor, sindicatelor şi guvernelor.
1. Societatea multinaţională şi balanţa de plăţi a ţării gazdă
Impactul MTN-urilor, prin intermediul investiţiilor străine directe, asupra balanţei de plăti a unei ţari variază în funcţie de scopul investiţiei, de natura activităţii şi de stadiul de dezvoltare a proiectului investiţional.
- După scopul investiţiei:
– tranzacţiile filialelor străine în căutare de cotă de piaţă implică, în general, mai multe importuri decât exporturi;
– tranzacţiile filialelor străine care se bazează pe resurse locale şi urmăresc eficientizarea activităţii proprii (care nu sunt sacrificate pentru eficientizarea activităţii globale) implică, în general, mai multe exporturi decât importuri.
- După natura activităţii:
– activităţi cu valoare adăugată diferită necesită niveluri diferite ale exporturilor şi ale importurilor. Spre exemplu, studii asupra Indoneziei, Thailandei, Chinei au arătat că propensiunea spre export a industriei electrice şi electronice este mult mai mare decât aceea a industriei chimice.
- După stadiul de dezvoltare al proiectului investiţional:
– proiectele investiţionale (de producţie) aflate la început necesită importuri masive de echipamente şi de produse intermediare însă, pe măsura intrării în alte etape de dezvoltare a proiectului investiţional, este de aşteptat ca necesarul de import pe unitatea de produs finit să scadă considerabil, concomitent cu creşterea aportului furnizorilor locali;
– plăţile cuvenite capitalului străin încep să se realizeze numai după ce investiţia a devenit funcţională şi/sau profitabilă; fluxurile externe care rezultă astfel sunt considerabile, şi lor li se pot adăuga fluxurile externe provocate de tehnica preţurilor de transfer.
În afară de aceste considerente, mărimea şi natura tranzacţiilor externe ale filialelor MTN-urilor sunt influenţate de factori specifici fiecărei ţări (mărimea pieţei, decalajul tehnologic, stadiul de dezvoltare, alte avantaje de locaţie).
Efectele activităţii MTN-urilor asupra balanţei de plăţi a unei ţări pot fi directe şi indirecte.
Efectele directe pot fi determinate prin identificarea tranzacţiilor legate de activitatea lor şi reflectarea acestora în balanţa de plăţi pe partea de credit (+) sau de debit (-).
- Walters şi D. Blake identifică surse de conflict între statul-gazdă şi statul de origine, pe marginea impactului activităţii societăţii transnaţionale asupra balanţei de plăţi a ambelor ţări.
Cadrul conflictual schiţat astfel este interesant, dar se cuvine să reamintim că interesele statului de origine nu corespund neapărat cu interesele corporaţiei. Nici nu ar avea de ce să corespundă, întrucât capitalul MTN poate aparţine unor acţionari din mai multe ţări, şi poate ţara în care corporaţia îşi are sediul (ţara de origine) nu este reprezentată deloc în structura acţionarilor.
Filialele care joacă rolul inovator global (în fluxul tehnologic) sau de actor strategic (în fluxul de capital) au un impact pozitiv asupra balanţei de plăţi a ţării în care îşi desfăşoară activitatea. Pe de altă parte, filialele MTN care joacă rolul de implementator (în fluxul tehnologic) sau de actor redistributiv (în fluxul de capital) au un impact negativ asupra balanţei de plăţi. Filialele complet integrate, cu un nivel ridicat atât al importurilor cât şi al exporturilor intrafirmă, exercită un impact variabil asupra balanţei de plăţi; cum însă ele sunt cele mai predispuse la folosirea practicii preţului de transfer, impactul lor poate fi considerabil negativ. Celelalte tipuri de filiale au un impact direct neclar; ele pot exercita însă un impact indirect semnificativ.
Impactul indirect constă în:
- contribuţia investiţiilor străine directe la formarea capitalului intern, care impulsionează creşterea economică prin multiplicatorul investiţiilor şi prin efectul de antrenare. Rata creşterii economice influenţează, la rândul său, alte variabile macroeconomice precum exportul, importul şi rata economiilor, toate reflectându-se, direct sau indirect, în balanţa de plăţi;
- fluxurile de capital rezultate din activitatea MTN-urilor influenţează decisiv (de exemplu, criza asiatică)nivelul ratei de schimb şi, ca urmare, preţul şi volumul bunurilor tranzacţionale;
- MTN-urile pot induce firmelor naţionale capacitatea de a produce bunuri pentru care exista cerere externă, contribuind astfel la creşterea exporturilor;
- MTN-urile pot apela la furnizori locali care folosesc bunuri de import, contribuind astfel la creşterea importurilor.
Efectul activităţii MTN-urilor asupra balanţei de plăţi ar trebui relaţionat, susţine J. Dunning, cu situaţia care s-ar fi creat în lipsa activităţii MTN-urilor. J. Dunning propune măsurarea „efectului net” prin diferenţa dintre tranzacţiile externe efective datorate activităţi MTN-urilor şi tranzacţiile externe care ar fi avut loc în lipsa activităţii acestora. Acest calcul este însă discutabil şi conjunctural, acurateţea sa depinzând de validitatea scenariilor economice imaginate în lipsa MTN-urilor.
În China, de exemplu, efectul asupra balanţei de plăţi a fost pozitiv (conform unui studiu al lui „Economist Intelligence Unit”), lucru datorat volumului masiv de investiţii străine. Efectul comercial net al MTN-urilor a fost substanţial negativ, dar se înregistrează o tendinţă de creştere a aportului furnizorilor locali. Se aşteaptă o creştere a deficitului balanţei de plăţi din cauza creşterii volumului plăţilor datorate capitalului străin, dar fluxurile investiţionale vor continua să rămână mari, permiţând finanţarea deficitului. În ceea ce priveşte România, un studiu cuprinzător asupra efectelor MTN asupra balanţei de plăţi nu a fost încă elaborat. Există numai informaţii disparate, limitate ca semnificaţie, putându-se creiona o imagine succintă a impactului MTN-urilor asupra economiei româneşti. Astfel, multinaţionalele în căutare de piaţă şi cele în căutare de exporturi coexistă, împărţindu-şi sectoarele de interes, cu o preponderenţă tot mai accentuată a transnaţionalelor în căutare de exporturi. Ele au niveluri superioare de performanţe în ceea ce priveşte productivitatea muncii, gradul de utilizare a capitalului, managementul şi efortul investiţional. Pe de altă parte, ele sunt orientate către sectoare cu valoare adăugată redusă, importă mult, şi realizează exporturi în pierdere.
2. Impactul firmelor multinaţionale asupra mediului competiţional al statului-gazdă
Impactul MTN-urilor asupra mediului competiţional al statului-gazdă nu este neapărat nociv, după cum susţin mulţi economişti radicali. Pătrunderea unei MTN pe o piaţă naţională cu un număr limitat de concurenţi raportat la capacitatea pieţei poate mări gradul de competiţie pe respectiva piaţă. Aportul corporaţiei la procesul competiţional include reducerea preţurilor (în cazul în care corporaţia este mai eficientă decât firmele locale), diferenţierea produselor, publicitate, introducerea de produse noi datorită activităţii de cercetare şi dezvoltare. Este posibil ca, pe lângă bunăstarea consumatorilor, apariţia unei MTN în peisajul concurenţial de pe o piaţă naţională să determine îmbunătăţirea performanţelor firmelor locale. În industria kenyană de săpun, apariţia firmelor străine a dus la dispariţia vânzării, la oraş, a săpunului de casă, firmele locale fiind obligate să achiziţioneze linii de producţie şi ambalare mecanizate şi să diversifice gama de produse, prin acorduri de subcontractare sau de licenţiere. Pătrunderea MTN-urilor în industria kenyană de încălţăminte a condus de asemenea la creşterea competiţiei pe piaţă şi la înnoirea liniilor tehnologice ale firmelor locale.
Apariţia MTN-urilor în industria textilă braziliană a adus un nou produs pe piaţă – fibrele sintetice -, provocând însă stagnarea cererii pentru produsele din bumbac şi dispariţia unor firme locale care nu s-au adaptat, în vreme ce alte firme naţionale au fost forţate să realizeze joint-ventures cu parteneri străini, pentru a avea acces la noua tehnologie. Pătrunderea lui Pepsi Cola şi Coca Cola pe piaţa indiană nu a îndepărtat producătorii locali de pe piaţă, întreaga industrie a băuturilor răcoritoare profitând de pe urma campaniilor publicitare ale celor două MTN-uri. La începutul lui 1997, mărcile locale Thums Up (în cele din urmă achiziţionată de Coca Cola) şi Campa (produsă de Pure Drinks Ltd.) aveau cote de piaţă comparabile cu cele deţinute de Coca Cola şi de Pepsi Cola. Şi în România, investiţiile MTN-urilor în domeniul băuturilor răcoritoare au avut un efect de stimulare a competiţiei. Au apărut astfel importanţi producători locali, ca European Drinks, Leader, dezvoltarea gamei Dorna. În plus, efectul de multiplicare a investiţiei Coca-Cola a fost de 10:1, în sensul că fiecare loc de muncă apărut la Coca-Cola a creat alte 10 locuri de munca în sectorul de distribuţie.
Numeroase studii leagă posibilitatea apariţiei efectelor de antrenare în economia locală datorate activităţii MTN-urilor de mărimea acestei activităţi; productivitatea firmelor locale creşte direct proporţional cu expunerea lor la concurenţa MTN-urilor, aceasta din urmă măsurată prin cota de piaţă a MTN-urilor.
Asemenea efecte pozitive tind să aibă loc atunci când firmele locale dispun deja de anumite capacităţi tehnologice anterior pătrunderii pe piaţă a MTN-urilor. În Mexic şi Uruguay s-a constatat existenţa unei relaţii pozitive între prezenţa pe piaţă a societăţilor multinaţionale şi productivitatea companiilor naţionale, atunci când diferenţa din start între productivitatea MTN-urilor şi cea a firmelor naţionale nu era prea mare. Acest fapt sugerează că posibilitatea producerii efectelor de antrenare este mai mare în cazul investiţiilor realizate de societăţile multinaţionale care nu deţin o poziţie dominantă pe piaţa mondială sau care provin, ca stat de reşedinţă, din ţări în curs de dezvoltare. Şansele firmelor locale sunt mai mari fiindcă asemenea MTN-uri operează în sectoare de activitate în care munca este factorul intensiv, iar aportul tehnologic este mai puţin pregnant decât în cazul MTNurilor ale căror state de reşedinţă sunt ţările dezvoltate.
Efectele de antrenare nu se rezumă la îmbunătăţiri tehnologice şi la creşterea productivităţii. Există tot mai multe statistici care sugerează că filialele MTN-urilor orientate spre export acţionează drept catalizatori ai dezvoltării capacităţii de export a firmelor locale, prin deschiderea accesului la pieţe străine.
Apelul la furnizori locali creşte pe măsura înaintării în vârstă a filialei, J. Dunning, subliniind încă o dată importanţa cunoaşterii prin experienţă nu doar în fundamentarea deciziei de a investi, ci şi în creşterea gradului de încredere în cadrul sistemului de relaţii al filialei extern corporaţiei. Dacă, totuşi, MTN-urile apar în sectoare de activitate neexploatate de firmele locale sau există o diferenţă uriaşă între forţa competitivă a MTN-urilor şi cea a firmelor locale, iar competiţia din partea importatorilor sau altor MTN-uri este nesemnificativă, filiala corporaţiei multinaţionale care pătrunde pe piaţă în astfel de condiţii deţine de la bun început o poziţie dominantă. În acest caz, piaţa nu poate funcţiona eficient şi se înregistrează supraprofituri pentru filiala respectivă, în detrimentul bunăstării consumatorilor şi a creşterii dinamice a respectivelor sectoare de activitate.
Restricţiile pe orizontală şi pe verticală crează prin însăşi natura lor probleme în mediul concurenţial local, în timp ce alianţele strategice, fuziunile şi achiziţiile riscă foarte des să nu aibă un caracter sinergetic, ci mai degrabă unul anticompetitiv. Cele mai mari probleme tind să apară în ţările în curs de dezvoltare şi în ţările în tranziţie, din două motive majore:
- nevoia de resurse financiare şi de management competent a acestor ţări- conduce la privatizarea grăbită a multor unităţi industriale importante, transformând monopolul de stat în monopol privat. Monopolul de stat implică o limită maximă nevăzută a preţului de monopol, datorită motivaţiei electorale a factorilor de decizie; monopolul privat nu are o astfel de limită de preţ.
- Organismele însărcinate cu respectarea competiţiei în aceste ţări nu îşi îndeplinesc rolul, fie pentru că sunt lipsite de autoritate (în virtutea lipsei de putere a statului de care aparţin, stat care nu îşi permite să adopte decât politici slabe faţă de MTN–uri), fie din cauza extinderii fenomenului de corupţie în aceste ţări.
Corneliu Cirstea
