Pentru hiperglobalişti, precum K. Ohmae, dezvoltarea MTN-urilor şi a reţelelor globale de producţie defineşte o economie fără graniţe, în care puterea guvernelor de a administra economia naţională este erodată. Spre deosebire de ei, scepticii, precum P. Hirst şi G.Thompson, susţin că nici activităţile MTN-urilor şi nici internaţionalizarea producţiei nu definesc o economie globală mai integrată, întrucât companiile internaţionale rămân profund „înrădăcinate naţional”, astfel încât „nu este peste puterile guvernului naţional să reglementeze aceste companii”. Însă ambele poziţii antagonice tind să deformeze caracterul transformării în plină desfăşurare a producţiei şi relaţia sa cu puterea statului.
Deoarece, pe de o parte, hiperglobaliştii susţin o concepţie simplă de sumă-zero a puterii – puterea corporatistă contra puterii statului -, în timp ce, pe de altă parte, scepticii sugerează că existenţa unor imperii corporatiste uriaşe şi a reţelelor globale/regionale de producţie nu modifică în mod fundamental capacitatea guvernelor individuale de a reglementa „economia naţională”. Ambele afirmaţii tind sa eludeze nu doar intercorelările complexe între puterea corporatistă şi cea a stalului, ci şi modurile în care globalizarea producţiei sporeşte puterea structurală a capitalului corporatist. Aceasta nu înseamnă că MTN-urile programează deciziile guvernelor sau fac ca statele să fie redundante. Ideea este mai degrabă aceea că, pe măsură ce globalizarea producţiei transformă condiţiile în care este creată şi distribuită avuţia, ea transformă în acelaşi timp contextul în care şi instrumentele prin care se exercită puterea şi autoritatea statului. În această privinţă, globalizarea producţiei duce la o balanţă incomodă între statele capitaliste avansate şi MTN-uri, în care rolul şi funcţiile guvernului naţional trebuie să se ajusteze la noua ordine mondială a producţiei.
Orice firmă multinaţională trebuie să ţină cont de faptul că va opera într-o ţară străină al cărei guvern, prin politica sa, va sprijini sau descuraja activitatea acesteia, sau va controla anumite domenii de activitate. Deşi compania nu poate influenţa sau controla direct mediul politic din ţara gazdă, există numeroase măsuri care să reducă gradul de susceptibilitate al guvernului faţă de activitatea ei pe acel teritoriu. Investitorii străini sunt în mod frecvent acuzaţi de exploatarea resurselor ţării gazdă, obţinând pe cheltuiala naţiunii beneficii importante. Toate acestea au determinat firmele să investească într-o ţară numai în măsura în care profiturile obţinute justifică riscurile asumate.
Ţările mai puţin dezvoltate se tem de investiţiile străine, considerând că societăţile multinaţionale urmăresc doar exploatarea forţei de muncă, a resurselor, a pieţelor locale fără a lăsa nimic în urmă. Atâta timp cât vor persista aceste temeri, climatul politic va fi perceput ca nefavorabil investiţiilor străine.
Totodată firma străină va trebui să acorde o mare atenţie şi factorilor politici externi care pot afecta stabilitatea climatului politic din ţara gazdă. În această categorie se încadrează:
– alinierea ţării gazdă la tratatele şi convenţiile internaţionale (economice şi de securitate regională);
– poziţia statului respectiv în cadrul structurilor ONU;
– participarea la structurile militare internaţionale;
– diferende teritoriale cu alte ţări;
– participarea la tratatele şi organizaţiile militare internaţionale
– existenţa unor conflicte în ţările vecine (greve, revolte, activităţi de gherilă, atacuri teroriste etc.), sau între acestea şi ţara gazdă (diplomatice sau militare). Înainte ca o companie să înceapă să deruleze operaţiuni într-o ţară ea trebuie să acorde o atenţie deosebită conturării climatului politic şi legal instituţional al ţării gazdă. Acest lucru se poate realiza prin acoperirea cel puţin a următoarelor probleme:
– forma de guvernare;
– sistemul actual al partidelor politice;
– stabilitatea şi permanenţa politicilor guvernamentale;
– cadrul legal al desfăşurării activităţilor firmelor străine pe teritoriul naţional;
– distribuţia puterii între principalele instituţii şi guvern;
– factori de natură socială cu implicaţii politice imediate (structura populaţiei, valenţele culturale şi religioase, respectarea drepturilor omului, frecvenţa grevelor şi actelor teroriste etc.);
– presiunea grupurilor de interes public;
– riscurile politice.
Politica şi atitudinea faţă de firmele străine diferă de la o ţară la alta, de la un guvern la altul, în funcţie de obiectivele stabilite de acestea. Minimizarea rolului pe care îl au guvernele ţărilor gazdă poate duce la apariţia unor conflicte între interesele societăţii cu activitate internaţională şi cele ale guvernelor locale şi implicit la insuccesul afacerii. Din punctul de vedere al firmei, contextul politic este un parametru care circumscrie activitatea sa şi a cărui evoluţie trebuie previzionată pentru o cât mai bună adaptare a strategiei firmei la condiţiile locale concrete.
Politicile promovate de guvern influențează firmelor străine. O societate multinaţională trebuie să ţină cont de atitudinea şi politicile naţionale promovate de guvernul ţării gazdă, deoarece între aceste două entităţi pot apărea conflicte, generate, de regulă, de neconcordanţa sau chiar incompatibilitatea dintre obiectivele firmei şi ale guvernului local, care interferează cu agenţii economici locali, balanţa de plăţi externe şi cursul de schimb al monedei naţionale. Apare posibilitatea ca firma străină să controleze sectoarele economice strategice şi pieţele tradiţionale de export ale ţării gazdă.
Diferitele componente ale politicilor guvernamentale influenţează semnificativ activitatea firmelor străine.
Politicile economice au în vedere politica fiscală, politica monetară, politica comercială şi politicile sectoriale. Pentru societatea multinaţională, acţiunile guvernamentale cu cea mai mare influenţă şi se referă la restricţii economice cum ar fi: controlul schimburilor, restricţii de import, controlul taxelor, controlul preţurilor, restricţii privind conţinutul local, restricţii privind investiţiile străine.
Politicile non-economice, pe lângă politica economică promovată de guvernul gazdă, influenţează şi ele activităţile economice desfăşurate de o firmă în străinătate, precum şi strategiile de intenaţionalizare adoptate. Ele vizează, în principal, atitudinea faţă de firmele străine, securitatea naţională și politica externă.
În ceea ce priveşte atitudinea faţă de firmele străine, unele state au o atitudine receptivă în privinţa firmelor străine, altele manifestă ostilitate la adresa acestora. Unele ţări sunt deschise colaborărilor externe, pe când altele sunt foarte conservatoare, acceptând cu greu produse străine şi promovând uneori un protecţionism şi un naţionalism exagerate.
Securitatea naţională a ţării gazdă limitează sau chiar interzice accesul firmelor străine în „sectoarele cheie”. Totodată, în funcţie de interesele de politică externă, guvernele gazdă pot favoriza accesul la sectoarele strategice doar firmelor provenite din anumite ţări de origine. Tocmai de aceea, pentru o fundamentare realistă a strategiei de extindere, firma trebuie să analizeze şi politica externă a ţării gazdă, în special relaţiile diplomatice dintre ţara gazdă şi cea de origine. Dacă între cele două state există anumite conflicte (economice, politice sau militare), sau relaţiile dintre ele sunt tensionate sau se prevede o înrăutăţire a acestora, firmele se vor orienta spre alte pieţe externe unde vor beneficia de un tratament adecvat sau preferenţial.
De asemenea, o politică externă de izolare promovată de ţara gazdă nu este de preferat pentru firma străină deoarece această izolare s-ar răsfrânge indirect asupra activităţii desfăşurate, aceasta fiind restrânsă doar la piaţa locală şi tot în acest caz, firma ar întâmpina greutăţi la intrarea pe piaţă sau aprovizionarea din surse externe. Toate aceste elemente de politică economică sau noneconomică promovate de guvernele ţării gazdă vor avea consecinţe diferite asupra activităţii viitoare a societăţii transnaţionale.
Când apar modificări în cadrul partidelor politice şi în cadrul politicii guvernului, se pot manifesta distorsiuni în relaţiile dintre guverne şi firmele străine care acţionează pe teritoriul acelui stat. Dintre aceste modificări, cel mai important factor politic care afectează afacerile internaţionale ale acestui început de mileniu, pare a fi valul de naţionalism, care se manifestă şi se răspândeşte în prezent în toată lumea.
Promovarea naţionalismului are în vedere menţinerea autonomiei economice a statului, acest deziderat conducând la descurajarea activităţii firmelor străine. Nici o naţiune-stat nu va permite pătrunderea totală a unei companii străine pe piaţa şi în spaţiul său economic, atâta timp cât managementul şi controlul se realizează dintr-o altă ţară.
Un exemplu concludent îl oferă opoziţia publică vehementă manifestată în Brazilia, referitor la societăţile multinaţionale. Studiile publicate arată că deşi investiţiile străine au avut un impact pozitiv asupra economiei Braziliei, o continuare a investiţiilor ar conduce la serioase distorsiuni politice, sociale şi economice printre care: poziţia ţării în cadrul diviziunii industriale, deteriorarea sistemului educaţional, creşterea datoriei externe şi ocuparea progresivă a unei mari părţi din teritoriul naţional.
Naţionalismul economic este întâlnit nu numai în cazul ţărilor dezvoltate, ci şi în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, un motiv al acestei atitudini fiind păstrarea suveranităţii naţionale. O MTN poate depăşi mai uşor ostilitatea ţării gazdă dacă va ţine cont de motivele care stau la baza acestei atitudini.
Firmele străine trebuie să aibă în vedere şi stabilitatea politicilor guvernamentale promovate de guvernul ţării gazdă, urmărind politica economică de ansamblu care depinde de gradul de dezvoltare economico-socială al acelei ţări. Toate ţările, dezvoltate sau în curs de dezvoltare, urmăresc stabilizarea macroeconomică prin politici monetare, fiscale şi a veniturilor predictibile, combaterea fenomenelor negative cu care se confruntă economia (inflaţie, şomaj etc).
Riscul politic în afacerile internaţionale se manifestă atunci când apar discontinuităţi în mediul de afaceri, când acestea sunt dificil de anticipat sau când rezultă din schimbările politice. Cel mai mare risc pentru acestea îl reprezintă schimbările radicale care apar la sfârşitul unei perioade de relativă stabilitate. Asemenea schimbări fac ca politica guvernului dintr-o ţară să fie considerată instabilă, acest fapt fiind de natură să reducă procesul investiţional. Instabilitatea poate fi rezultatul schimbării tipului de guvernare şi/sau din cadrul partidelor politice din fruntea guvernului. Poate exista şi situaţia în care, deşi tipul de guvernare rămâne acelaşi, se schimbă doar politica referitoare la activitatea firmelor străine.
Ţările primesc o notă pentru fiecare categorie de risc, iar apoi sunt clasificate în patru categorii, de la A (pentru ţările cu riscul cel mai mic) până la D (ţările cu riscul cel mai mare). Caracteristicile celor patru categorii sunt următoarele:
- ţările din grupa A: nu există un control in ceea ce priveşte schimburilor valutare, nici restricţii de repatriere sau alte bariere în calea transferurilor financiare şi este puţin probabil să se înregistreze o intensificare a controalelor în perioada prognozată.
- ţările din grupa B : întârzieri modeste sau ocazionale în transferurile financiare; o şansă rezonabilă ca întârzierile să fie mari în perioada prognozată.
- ţările din grupa C : întârzieri modeste până la lungi şi chiar blocarea transferurilor financiare; o şansă rezonabilă ca barierele să crească, şanse mici ca acestea să descrească.
- ţările din grupa D: controale valutare puternice şi întârzieri mari în transferarea valutelor; şanse mici de îmbunătăţire a condiţiilor în perioada prognozată.
În vederea diminuării riscului politic se pot lua măsuri cum ar fi: găsirea unor forme de cooperare cu firme locale (societăţi mixte, licenţiere etc), împrumuturi de la bănci locale, minimizarea investiţiilor în fonduri fixe, colaborarea cu factorii politici etc
Se consideră în general că partidele politice influenţează activitatea guvernelor în ceea ce priveşte politica faţă de firmele străine.
În sistemul pluripartit, nici un partid nu este suficient de puternic pentru a domina şi controla guvernul care va fi format, în consecinţă, dintr-o coaliţie majoritară care cuprinde un amalgam de partide. Faţă de sistemul bipartit acesta suferă frecvente modificări datorită schimbării structurii coaliţiei guvernamentale, longevitatea unei astfel de coaliţii fiind dependentă de colaborarea şi cooperarea existente între fiecare dintre parteneri. Un astfel de sistem este cel mai bine exemplificat în Italia, dar există şi în Germania, Franţa, Belgia Olanda, România.
Un sistem unipartit în care nu există opoziţie şi partidul de la guvernare inhibă atât apariţia şi dezvoltarea altor partide, cât şi activitatea lor. Acest fapt poate afecta negativ activitatea firmelor străine, iar în acest caz concurenţa politică este exclusă, sistemul putându-se transforma foarte uşor într-un sistem dictatorial. Un sistem dominat de un singur partid este sistemul în care nici un alt partid nu este suficient de puternic pentru a câştiga în alegeri controlul guvernului. Această situaţie este întâlnită cu precădere în ţările în care sistemul parlamentar se află în faza de formare, dar pe măsura cristalizării acestuia se trece la un sistem pluripartit.
Pentru firma care se internaţionalizează este important să cunoască atitudinea guvernului faţă de activitatea societăţilor străine pe teritoriul naţional. Aceeaşi importantă trebuie acordată şi poziţiei diferitelor partide politice în această problemă, deoarece acestea se pot succeda la guvernare, sau filozofia unui partid de opoziţie poate fi preluată de partidul sau partidele aflate la guvernare.
Pentru a înţelege complet şi corect situaţia politică din ţara gazdă şi a stabilităţii acesteia se impune din partea managementului firmei oaspete o evaluare a stabilităţii politice în relaţie cu climatul social în care-şi va desfăşura activitatea. Această analiză trebuie să aibă ca punct de plecare structura socială:
– eterogenitatea sau omogenitatea etnică, lingvistică, religioasă;
– diferenţele existente între diferite clase sociale;
– ponderea fiecărei clase sociale în piramida puterii economice şi politice;
– structura populaţiei din punct de vedere al opţiunilor politice şi ideologice;
– structura populaţiei pe grupe de vârstă;
– ponderea imigranţilor, respectiv emigranţilor în totalul populaţiei;
– amploarea fenomenului şomajului;
– discrepanţa dintre aşteptările populaţiei şi calitatea conducerii (în primul rând rezultatele obţinute de guvern);
– implicarea populaţiei în alegerea leaderilor politici etc.
Fiecare dintre aceşti factori sociali pot influenţa într-o anumită măsură stabilitatea politică din ţara gazdă. Cu cât eterogenitatea etnică sau religioasă este mai mare, cu atât gradul de insecuritate politică şi socială este mai ridicat, ca urmare a posibilităţii apariţiei unor conflicte etnice sau religioase. Diferenţele majore dintre clasele sociale asociate cu discrepanţele de ordin economic duc la o puternică polarizare a populaţiei între cei din „vârf şi cei de la bază” (cei de la vârf, deşi sunt mai puţin numeroşi, au o pondere ridicată în structurile de conducere ale statului ducând o politică care le este favorabilă, iar cei de la bază au o situaţie inversă), rezultatul fiind crearea unui climat social tensionat generator de instabilitate. Eterogenitatea ridicată a populaţiei din punct de vedere al preferinţelor ideologice şi politice reprezintă o sursă de manifestare a unor diferende de opinii care pot degenera în conflicte de amploare.
Existenţa unui nivel ridicat al şomajului corelat cu o protecţie inadecvată a şomerilor, cu o situaţie economică precară sau cu incapacitatea guvernului de a reduce acest fenomen, este de natură să favorizeze apariţia unor tensiuni sociale şi politice. Dacă guvernul promovează o politică generală nepopulară, care nu corespunde aşteptărilor electoratului, populaţia poate reacţiona: greve, demonstraţiile de stradă, manifestările cu caracter politic vor fi evenimente frecvente, instabilitatea politică se va accentua, perspectiva schimbării guvernului sau a alegerilor anticipate devenind foarte probabilă.
Instabilitatea politică poate fi generată şi de pierderea de către guvern a sprijinului politic acordat de diferite formaţiuni (specific guvernelor de coaliţie). Implicarea pe scară largă a populaţiei în alegerea structurilor politice de conducere poate reduce sau dimpotrivă, amplifică fragmentarea politică a organelor legislative şi executive şi instabilitatea politică în funcţie şi de omogenitatea/eterogenitatea preferinţelor politice exprimate de electorat.
Toţi aceşti factori: naţionalism, tipul de guvern şi politică promovată, schimbările din cadrul partidelor politice, factorii socio-politici pot conduce la crearea unui cadru instabil de manifestare a relaţiilor dintre guverne şi firmele străine. O firmă, pentru a conştientiză vulnerabilitatea sa faţă de climatul politic din ţară gazdă trebuie să tină cont că este un musafir şi va trebui să acţioneze conform acestui statut. Profiturile obţinute de companie nu îi aparţin în exclusivitate, întrucât forţa de muncă locală şi economia ţării gazdă trebuie să beneficieze de asemenea de pe urma investiţiei. Totodată firma străină trebuie să contribuie la economia ţării gazdă prin proiecte de interes public, personalul străin trebuind să se adapteze condiţiilor noului mediu în care va lucra. De asemenea, este recomandabil ca investiţia să fie condusă nu de la ”centru”, ci prin implicarea competenţelor manageriale locale şi doar supravegherea operaţiunilor să se facă de la centru.
Pentru a sensibiliza guvernele ţărilor gazdă firmele străine pot participa la proiecte economice şi culturale de interes public. Cunoaşterea climatului politic global din ţară gazdă (anticiparea schimbărilor ce pot apare în timp) şi încadrarea sa în cadrul mai larg al contextului politic mondial va oferi firmei posibilitatea unei corecte fundamentări şi adaptări a propriei strategii de internaţionalizare în funcţie de condiţiile concrete din spaţiul politic în care va acţiona.
Corneliu Cirstea
