În vremea Renaşterii, curtezanele erau unele dintre cele mai frumoase femei, cantate de poeţi şi iubite de oamenii puternici ai momentului.
Mai presus de toate, cele mai alese dintre ele, cele mai educate, erau şi cele mai libere femei din întreaga Italie.
La mijlocul secolului al XVI-lea, potrivit unor istorici, aproape 10% din populaţia feminină a Veneției era reprezentată de curtezane şi prostituate.
Prostituatele locuiau în cartiere speciale şi li se ordona să stea la ferestre cu picioarele afară şi cu sânii goi, pentru a fi mai atractive pentru bărbaţi şi pentru a combate homosexualitatea și pentru că erau taxate, erau considerate benefice pentru economia oraşului.
Istoria curtezanelor veneţiene le prezintă împărţite în două categorii, una a celor „lumeşti”, mai apropiate de ideea de prostituţie, a doua a celor de înaltă clasă, numite şi „curtezane oneste” – tinere care duceau o viaţă de lux, întreţinute fiind de unul sau mai mulţi patroni.
În acele vremuri se spunea:” Dacă italiencele nu le întrec pe franţuzoaice în ceea ce priveşte frumuseţea formelor, farmecul face din ele reginele lumii”.
Curtezanele au fost precursoarele femeilor independente din zilele noastre, femei inteligente, care îşi câştigau singure traiul şi erau stăpânele propriei vieţi.
Nevestele din acea vreme erau prea puţin educate, dependente financiar de soţii lor, iar viaţa lor se învârtea în jurul casei şi copiilor.
Curtezanele nu aveau accesul îngrădit la educaţie, aveau posibilitatea de a-şi câştiga propria avere şi, foarte important, puteau cunoaşte artişti şi oameni importanţi, puteau participa la viaţa literară, politică şi intelectuală.
Poate cea mai celebră curtezană a epocii a fost Veronica Franco – fiica unei foste curtezane oneste (cortigiana onesta – cea care putea juca un rol în societate), pe nume Paola Fracassa şi a lui Francesco Franco.
Măritată atunci când era foarte tânără, ea a încercat să scape dintr-o căsătorie lipsită de sentimente, refugiindu-se la părinţii săi.
În Veneţia acelor vremuri, femeile puteau obţine divorţul, dar nu puteau recupera dota (în acest caz, dota fusese strânsă cu mare greutate de părinţii săi).
Ca urmare, pusă în faţa unei situaţii limită, aceea de a întreţine un copil mic şi o familie, se pare că Veronica nu a avut de ales.
Mai mult decât atât, există acte care atestă faptul că mama sa era cea căreia îi erau plătite taxele şi intermedia fiecare întâlnire cu fiica sa.
Veronica Franco a avut un mare success literar în epocă.
Între anii 1570 şi 1580, ea a reuşit să editeze operele mai multor autori, a publicat căteva volume cu poeziile sale şi un volum de opere epistolare.
Marcată de faptul că şi-a petrecut o mare parte din viaţă încercând să recupereze dota de la fostul soţ, Veronica Franco a fost preocupată de calvarul tinerelor femei care nu aveau dotă, iar in testamentul său a lăsat bani pentru acestea.
O altă curtezană celebră a fost Tullia de Aragon, fiica unei alte celebre curtezane din Roma – Giulia Ferrarese.
Fără a se încadra în canoanele frumuseţii din acele vremuri (spre deosebire de Veronica Franco), Tullia de Aragon era atât de fermecătoare şi de inteligentă încât bărbaţii puternici şi faimoşi ai vremii s-au îndrăgostit de ea.
Documentele îi menţionează ca iubiţi, printre alţii, pe Bernado Tasso – cel mai faimos poet din acea epocă, pe celebrul condotier şi bancher Filipo Strozzi.
Atunci când la Florenţa a fost pusă în aplicare o decizie a Marelui Duce, ce obliga curtezanele să poarte un văl galben, pentru a se deosebi de femeile considerate a fi cinstite, admiratorii săi intervin şi ea nu este supusă acestei umilinţe.
Tullia de Aragon a publicat numeroase volume de versuri, poeme epice şi esee dedicate sentimentelor de dragoste ale femeilor.
Ca multe alte curtezane oneste, Tullia s-a căsătorit legitim şi a avut doi copii.
Desigur, curtezanele se puteau căsători, chiar o făceau la un anumit moment, dar, de cele mai multe ori cu bărbaţi care ocupau poziţii inferioare patronilor lor.
Cum reuşea o cutezană onestă să capteze atenţia şi, cel mai important, să o păstreze?
Se folosea de multele sale talente şi de inteligenţa sa.
Curtezanele aveau nevoie de o imagine care să îi convingă pe bărbaţi că este egala lor şi, deci, demnă de a ocupa un loc în viaţa acestora.
Viaţa unei curtezane era una sofisticată.
Este adevărat că se ofereau sexual bărbaţilor, dar accentul era pus pe faptul că erau destul de inteligente şi talentate pentru a le ţine companie.
Aceste curtezane pretindeau o taxă pentru a petrece timpul cu ele, dar şi pentru conversaţie, iar în schimbul acestor sume, bărbaţii celebri care le vizitau pretindeau ca ele să fie inteligente şi instruite.
Iată ce alţi admiratori celebri au avut, de-a lungul timpului: Lorenzo de Medici, Michel de Montaigne, Rafael, Tiziano Vecellio (Tiţian), unii dintre cei mai de vază nobili, cardinali sau duci, chiar şi Regele Henric al III-lea a fost cucerit de Veronica Franco.
Chiar dacă relaţiile de amor dispăreau, bărbaţii rămâneau vizitatori fideli, pentru nivelul conversaţiilor şi pentru talentele curtezanelor.
Ei, bine, totul poate părea o poveste frumoasă, dar aceste femei erau expuse atacurilor violente din partea iubiţilor geloşi, bolilor, umilinţelor publice şi chiar furturilor din partea servitorilor.
Puteau fi concediate de către patronii lor, iar unii dintre cei mai duri adversari ai acestora erau curtezanii, în competiţie direcţă pentru banii şi favorurile patronilor.
În acest sens sunt cunoscuţi Maffio Vanier şi Pietro Aretino, nepoţii patronului bogat al Veronicăi Franco. Domenico Venier.
Aceştia scriau versuri la adresa diferitelor curtezane şi puteau să le afecteze cariera.
În timp ce versurile lui Aretino arătau o oarecare compasiune pentru acestea (se crede că era fiul unei curtezane), versurile lui Maffio sunt revoltătoare de-a dreptul, conform cărţii lui Margaret F. Rosenthal “The Honest Courtesan”.
Dacă supărau un bărbat care nu trebuia supărat, curtezanele erau răpite şi pedepsite prin viol. Existau două posibile astfel de pedepse: “trentuno” – la viol participau 31 de bărbaţi şi “trentuno reale” – la viol participau 79 de bărbaţi, după cum scrie Georgina Masson în cartea sa “Tullia Aragon, curtezana intelectuală”.
Oricum ar fi fost, taxele femeii scădeau. Iar bărbaţii respinşi se răzbunau desfigurându-le.
Mihaela Iliescu
