Sorin Zamfirescu: Rememorări cu gust de Pelin (Capitolul treizeci)-Memoriile celui mai bun primar al Râmnicului, din ultima jumătate de secol

902 0

VIAŢA  DE  PARLAMENTAR

AL  MAJORITĂȚII

 

 

 

Iată-mă deputat în Parlamentul României! Responsabilitatea mă copleşea. În naivitatea mea, credeam, îmi imaginam, că această legislatură va fi una de vȃrf, fiindcă o să iniţiem şi o să dezbatem o mulţime de legi ce vor constitui temeiul bunăstării romȃnilor.

Cadrul somptuos al Casei Poporului (dacă priveai mai atent se observa asemănarea  cu palatul  unui monarh exilat și scăpătat, care nu mai are  bani de întreținere), marmura, stucaturile, uriașele scări de onoare,  mulțimea de lifturi (funcționabile doar pe sfert), impresionau un biet provincial. Dovada că mass-media avea prioritate între cele 4 puteri din stat, era vizibilă pe toate holurile, lifturile și sălile Parlamentului. Personajele cele mai importante nu erau parlamentarii, ci  ziariștii, cameramanii sau electricienii diferitelor televiziuni. Cablurile electrice înşirate aiurea, de care te împiedicai la tot pasul (un coleg, deputat de Giurgiu, s-a împiedicat de   unul din ele și a fost dus la reanimare  rănindu-se grav la cap), puținele lifturi în funcțiune ocupate  cu reflectoare şi aparatură TV, agresiunea fizică la care sunt supuși liderii, dar şi parlamentarii obişnuiţi, de către mulțimea de reporteri, sunt mai degrabă caracteristice unor studiouri cinematografice sau de televiziune, nicidecum unei instituții legiuitoare supreme. În interiorul Parlamentului, sunt în permanență peste 60-70 de membri  ai acestui foarte agresiv domeniu publicistic. Și totuși, nimeni nu zice nici pȃs. Groaza de un condei prea ascuțit, sau de înscenarea ce ţi se poate regiza pe sticla televizorului îi determină pe cei mai mulți dintre parlamentari să suporte absolut orice.

Așadar, după ce crezi că ai ajuns un om important, după ce te plimbi prin interiorul strivitor, după ce primeșți o mapă de piele cu însemnele Parlamentului, legitimație și insignă pentru acces, broșuri cu diferitele regulamente și cheile de la un Logan obosit, care scârțâie din toate mădularele, încep dezamăgirile, poate nu toate odată, ci una câte una.

Am participat la prima ședință de grup parlamentar, unde ni s-a spus răspicat: votul electronic al fiecăruia dintre noi, este decis de şeful grupului politic din parlament prin ridicarea  sau coborârea  degetului mare  al palmei drepte.

În faza a II-a,  am fost  „repartizați”, fără să se ţină seama de  aptitudinile sau profesiile fiecăruia dintre noi, pe comisii de specialitate. Eu am fost „trimis” la Comisia pentru muncă și asigurări sociale. O aberație! Un specialist în construcții, care și-a trăit întreaga viață implicat în tot felul de probleme de administrație publică, să-l trimiți în lupta cu sindicatele! Bineînțeles că am făcut scandal și cu greu, parcă făcându-mi-se un hatȃr, m-au transferat la Comisia de administrație și urbanism.

Când au început lucrările în plen, mi-am dat seama că există o multitudine de reguli, de cutume, așa-numitele proceduri   parlamentare,   despre  care   noii    aleși  habar n-aveau. Nici măcar toţi deputații din al doilea mandat nu  le cunoșteau în detaliu. Singurii „experți procedurişti” erau ungurii şi deputaţii minorităţilor, fiindcă aveau câte 3-4 mandate la activ. În permanenţă, ei se perindau la tribună, atrăgând atenția asupra greșelilor frecvente comise de cei din conducerea ședințelor. Probabil că acesta e motivul pentru care  țara cea mai apropiată de o democrație autentică, Statele Unite ale Americii, organizează alegeri pentru jumătate din membrii Congresului american, o dată la doi ani, iar peste alţi doi ani pentru cealaltă jumătate. În acest fel, vor exista permanent  congresmani care au experienţă în desfășurarea lucrărilor unui asemenea înalt suprem for legislativ. La noi, dacă ești cu adevărat interesat și vrei să-ți faci datoria, ai nevoie de multe luni de zile pentru a avea pretenţia  că ești în temă cu tot ce se discută, sau cu modalitatea în care poți să-ţi exprimi părerea (în plen e aproape imposibil, acolo vorbesc doar reprezentanții grupurilor politice). În rest alegaţii, alegaţii, alegaţii… Deși principalul atribut parlamentar îl constituie inițiativele legislative… mai va’, dar despre obstacolele ridicate în calea unui proiect de lege, o să vorbesc ceva mai târziu.

Imediat după alegeri, Prim-ministrul desemnat de președinte a fost Theodor Stolojan. Neavând majoritatea în parlament, iscusitul dirijor Traian Băsescu a pus la cale o coabitare între P.D.L. și P.S.D..  În asemenea condiții, Th. Stolojan, care se aștepta la o alianță cu P.N.L.-ul, a refuzat nominalizarea și și-a dat imediat demisia. Este desemnat apoi Emil Boc, un politician corect și conștiincios, dar fără personalitate suficientă pentru a-i face față unei voințe de stăpân absolut, motiv pentru care a fost manevrat de Traian Băsescu întreaga perioadă în care a guvernat doar cu numele.

Una dintre primele probleme ce le aveam de rezolvat a fost avizarea miniștrilor propuși în primul cabinet Boc. Guvernul propus era format din  20 miniștri din ambele partide aliate la guvernare. La Comisia noastră, s-au purtat discuții şi s-au dat avize pentru propunerile de la Ministerul Dezvoltării, al Finanțelor, Ministerul Economiei, Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii și Ministerul Transporturilor. Primisem „dispoziția”  fermă de la șeful de grup să ridicăm mingea la fileu miniștrilor alianței de guvernare și să nu ne pună Aghiuță să-i încurcăm. Ca atare, am avut timp să fiu  atent la răspunsurile date întrebărilor incomode puse de P.N.L.-iști celor propuși. Se observa cu uşurinţă că unii miniştri desemnaţi nu  aveau nici  în clin nici în mânecă  cu  ministerele ce le  vor  conduce. Se  pare  că sistemul s-a perpetuat până în zilele noastre, dovadă clară că, de cele mai multe ori, numirile se fac pe criterii politice, fără legătură cu profesia sau competențele noului ministru. Aş vrea să-mi spun părerea asupra  unui  personaj  grozav  de controversat, Elena Udrea. S-ar putea să credeţi că e  normal s-o laud deoarece s-a zbătut pentru cea mai inspirată investiție guvernamentală făcută în Vâlcea, vorbesc de pârtia de schi  de la Vidra (blocajul făcut de cei ce i-au urmat nu a demonstrat altceva decât incompetență crasă). Dar trebuie, oricum, s-o fac deoarece, spre deosebire de mulți alții, Elena Udrea a strălucit prin răspunsurile date la capcanele întinse de parlamentarii opoziției.

Guvernarea Boc I a mers șchiopătând încă de la început. Existau prea mari diferențe între cele două partide aliate de complezenţă. Scandalurile, discuțiile, demisiile, vituperările erau la ordinea zilei.

Pentru prima oară, în toamna anului 2009, are loc alegerea Președintelui României, defazat de alegerile parlamentare. Candidații importanți sunt Traian Băsescu – P.D.L. și Mircea Geoană – P.S.D. Cel mai abil politician al momentului, Traian Băsescu, a speculat aversiunea majorității alegătorilor romȃni față de Parlament, lansând, concomitent cu alegerile pentru președinte și în folosul inițiatorului, un referendum care propunea reducerea numărului de parlamentari la 300 de deputați și senatori. Deși popularitatea președintelui în funcție scăzuse îngrijorător, inițiativa cu votul simultan  președinte − referendum l-a avantajat, fiindcă majoritatea alegătorilor antipatizau și, din nefericire, antipatizează și azi,  Parlamentul.

Rog să-mi permiteți un scurt comentariu referitor la acest aspect. Eu cred că mentalitățile vechi, comunistoide, introduse cu pâlnia în capul multora dintre noi, nu s-au șters în totalitate. Ne place sau nu ne place, ne dorim, în continuare, să fim conduși de o mână forte, să avem un tătuc care să hotărască − în locul nostru − tot ce-i de făcut. Mulți dintre noi cred că Parlamentul ar trebui să fie aidoma Marii Adunări Naționale,  care nu era altceva decât un for de aplaudaci. Lucrările M.A.N. se rezumau la cuvântări transformate în osanale și la aprobări unanime, fără dezbateri, ale proiectelor de legi propuse de Ceaușescu și acoliții lui, totul finalizat într-o jumătate de zi. În prezent, discuțiile mai prelungite, argumentate sau nu, potrivite sau nu, din forul legislativ al țării supără, enervează publicul larg și dă impresia tăierii frunzelor la câini. Mulți politicieni, interesați în păstrarea acestei idei înrădăcinate adânc în mentalul colectiv, din păcate  și unii ziariști, amplifică periculos tarele sistemului parlamentar, care, fără nicio discuție, există. Acest model, cu defecte cu tot, se aplică peste tot în lumea civilizată. Dar cu toții uităm un lucru capital. Parlamentul, nu presa, este principalul câine de pază, stâlpul, scutul democrației. Până acum nu s-a găsit unul mai bun. Când s-o găsi, îl vom adopta și noi. Dar, fără opoziția și dezbaterile din parlament, lucrurile pot derapa foarte ușor, alunecând către  dictatură. Popularitatea exagerată a unui individ sau unui grupuscul, la un moment dat, se poate transforma aproape pe nesimțite în ceea ce am avut parte, din nefericire,  atâta vreme. Nici Hitler, nici Ceauşescu n-au ajuns dictatori prin lovituri de stat, ci prin propaganda deşănţată făcută de presa interesată şi prin vot universal.

Parlamentarii nu sunt niște servitori plătiți din banii publici,  așa cum, în chip stupid, repetă cei ce nu gândesc înainte de a vorbi. Sunt cei mai înalți demnitari ai statului. Reprezintă, sau ar trebui să reprezinte, crema, elita națiunii. Tot ce avem, sau ce nu avem azi, tot ce vom avea, sau ce nu vom avea mâine, depinde în bună măsură de ceea ce se întȃmplă în Parlamentul României sau de calitatea aleşilor. Dar calitatea lor este în funcție de sita utilizată de românii cu drept de vot. Nu cumva vechiul proverb „atât merităm, atât avem” funcționează și de această dată?! Sunt de acord că mulți dintre aleşi nu se ridică la nivelul cerut de înalta  poziție ocupată. Dar în lumea reală, nimic nu e alb complet sau negru tăciune. E posibil și  foarte probabil (am constatat și eu în mod direct) să se fi deteriorat  destul de mult nivelul, buna-credinţă şi competenţa parlamentarilor, însă ar trebui să ne întrebăm de ce. Cred că suntem primii vinovați. Au ajuns acolo prin votul nostru direct. Ştiam sau nu că următorii 4 (patru) ani îi vom petrece, subordonȃndu-ne normelor stabilite de ei? De ce nu „pierdem” mai mult timp pentru a-i cunoaște, pentru a-i studia pe cei pe care punem ştampila? De ce ne lăsăm în permanenţă amăgiți de discursuri demagogice și de cadouri sau petreceri de doi bani? De ce am aruncat la coș, încă din primii ani de după revoluție, candidatura unor intelectuali de rasă precum Andrei Pleșu, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu şi alţii care doreau să se implice în politică doar pentru mai binele nației? Ei ar fi putut deschide o listă întreagă de oameni de carte, cu multe idei și cunoștințe despre tot și toate. Elita oamenilor politici făuritori ai României moderne nu era formată din intelectuali pur sânge, cu studii și experiențe trăite în marile capitale europene? Dacă admirăm făptuirile lor, de ce să nu păstrăm sistemul de a-i alege pe cei cu adevărat merituoși? Cam multe de ce-uri, dar sunt întrebări pe care ar trebui să ni le punem, măcar din când în când, străduindu-ne să găsim niște răspunsuri cât de cât rezonabile.

Nu e mai puțin  adevărat că și modalitatea de promovare a valorilor din interiorul partidelor este la pământ. Sunt preferați în continuare cei care aduc bani negri cât mai mulți, cei care sunt dispuși la fel de fel de aranjamente, sau lipesc afișe cu tot mai multă râvnă. Iar vânătoarea de vrăjitoare declanșată de la o vreme de către binoame sau trinoame algebrice sau instituționale, cărora li s-au dat pe sub mână puteri  în afara Constituției, a determinat pe foarte mulți  oameni de valoare să-și scuipe în sân (adică piei drace!) și să-și vadă de alte treburi, refuzȃnd să candideze și să se expună unor încătuşări televizate, de cele mai multe ori având la bază  doar „suspiciuni rezonabile”.

 

Spuneam,  dar,  că  am  ajuns  în  anul  2009, când s-au înscris în cursa pentru președinție Traian Băsescu − P.D.L., Mircea Geoană – P.S.D., Crin Antonescu – P.N.L., veșnicul și amenințătorul pretendent Vadim Tudor – P.R.M., Kelemen Hunor – U.D.M.R., Sorin Oprescu, George Becali, Constantin Rotaru – P.A.S. etc.

Dacă nu recurgea la soluția referendum-ului concomitent cu votul pentru președinte, era clar că Traian Băsescu ar fi pierdut alegerile. În sistemul aranjat de el, a reușit să-l decaleze pe Mircea Geoană cu un procent: 32 la 31%. Au intrat așadar amândoi în turul II.

Specialiștii în sondaje îl dădeau favorit al finalei pe Mircea Geoană. Nimeni nu ținea însă seama de ferocele animal politic, născut nu făcut, numit Traian Băsescu, care, sprijinit de serviciile ce-i erau recunoscătoare pentru avantajele extraordinare oferite, avea informații și despre mersul la toaletă al adversarilor săi. Spre deliciul telespectatorilor doritori de spectacole, în toiul ultimei dispute televizate a celor doi, la un moment dat, Traian Băsescu  întreabă candid: Unde ați fost aseară domnule Geoană? Reprezentatul P.S.D.-ului, neobișnuit cu șmecheriile, s-a îngălbenit și a început să se bâlbâie. Făcuse cu adevărat greșeala de a-l vizita în chalet-ul lui din deltă, pe mult prea controversatul miliardar Sorin Ovidiu Vântu. De ce  făcuse o asemenea prostie în ajun? Nimeni nu știe. De ce s-a considerat că o astfel de vizită reprezintă eroarea capitală, din cauza căreia poți pierde alegerile prezidențiale? Nici asta nu știm, dar așa s-a întâmplat! Cu un referendum scos din mânecă, cu cravate movulii, cu specialiști în scrutinuri electorale de succes aduşi din străinătate, cu informații secrete neconstituționale, Traian Băsescu l-a depășit pe Mircea Geoană (pentru o oră, acesta din urmă, bazându-se pe sondajul CURS, se considerase președinte) cu scorul de 50,33% la 49,67%. Renumărarea voturilor a confirmat această cifră. Gurile rele și „o anumită parte a presei” afirmă că avantajul infim se datorează maşinaţiunilor binomului, trinomului, serviciilor etc. E foarte posibil! Pentru România această alegere a fost favorabilă sau nu? Nu e ușor de răspuns.

Mircea Geoană era foarte departe de a fi „prostul satului”, cum îl categorisise seniorul partidului, tăticul tăticilor, necăjit că fusese detronat.

Aș vrea să detaliez prima mea întâlnire cu Mircea Geoană. Domnia Sa era, prin 1998, ambasadorul României în S.U.A.. Tot în acel an, U.S.A.I.D.-ul de care am tot vorbit a oferit unui grup de 5 primari din municipiile noastre mai răsărite, un schimb de experiență cu administrațiile locale de pe coasta de est și de vest a Statelor Unite. Au fost trei săptămâni trăite în altă lume. Aflând că niște primari din România sunt invitați oficial de guvernul american să învețe câte ceva din experiența edililor americani, Mircea Geoană   s-a făcut luntre și punte și în două zile a organizat o recepție în cinstea noastră la Ambasada Romȃnă din  Washington D.C., unde tocmai sosisem. A fost cea mai fițoasă recepție la care am participat, deși nu sunt chiar neobișnuit cu astfel de ocazii. Generali, amirali înzorzonaţi cu eghileţi şi medalii, diplomați americani și străini au venit în număr destul de mare să ne cunoască, iar gazdele s-au prezentat impecabil.

A fost o dovadă concretă că Mircea Geoană,  ambasadorul României, era foarte respectat în lumea oficialilor americani. Eu nu cred că sunt mulți reprezentanți ai țării noastre peste hotare, respectaţi la acest nivel.

Iar dacă mai e nevoie și de un alt argument,  amintesc faptul că  Mircea Geoană este azi secretarul general adjunct al N.A.T.O., iar învingătorul lui, Traian Băsescu, cel mai mare adept al maximei „scopul scuză mijloacele”, este doar un  europarlamentar de duzină.

Sunt sigur că mi se va reproșa faptul că sunt prea aspru cu cel care a fost liderul maximus al partidului din care am făcut parte 5 ani. Păi tocmai de aceea! Am crezut, am sperat, că acest scop al lui Traian Băsescu, care scuză  mijloacele folosit de el, (mie unul îmi repugnă dictonul machiavelic), va fi unul înalt: Să trăim bine! Destul de târziu, mi-am dat seama că toată tevatura ascundea alt scop. Putere, cât mai multă putere adunată în mâinile unui singur om. Celelalte efecte nu au avut niciodată importanță, le considera doar pierderi colaterale. În plus, am sperat ca forul legislativ suprem al țării să se reformeze, să existe o evidentă schimbare în bine a politicii la nivel înalt. Când colo, aproape toți membri majorității parlamentare s-au manifestat ca niște marionete al căror regizor și păpușar era titularul de la Cotroceni. Tare-i mai plăcea acest rol! Mi s-ar putea reproșa atitudinea pasivă, încadrarea, fără a mă revolta, în grupul manipulat. Într-o anumită măsură, ăsta e adevărul. Fără să mă umflu în pene, pentru cine are timp să verifice, se poate vedea că am încercat să mă scutur de lianele care ne învăluiseră și ne sufocau. Am votat de câteva ori altfel decât indica degetul mare al șefului de grup parlamentar, dar la momentul următor eram chemat și muștruluit zdravăn, în particular, de către șefii ierarhici din parlament. Ar zice unii, ce puteau să-ți facă? Să nu te mai propună pentru un nou mandat la viitoarele alegeri? Dar asta nu putea fi un motiv temeinic întrucât, pentru liniștea tuturora, declarasem  (am ciudatul obicei să mă țin de cuvânt) că în 2012 mă voi retrage din politică și nu voi recandida. Și atunci? Păi recunosc  că nu am stofă de martir. Deși mă deranjează vădit anumite atitudini sau acțiuni mai agresive, îmi exprim, cu destulă rezervă, dezacordul (tară datorată educației). În plus învățasem pe pielea mea că, în parlament și probabil în orice for legislativ important, ai nevoie de ajutor, de înțelegere, altfel orice idee şi proiect ai avea, sunt sortite eșecului și eu tocmai aveam multă nevoie de sprijinul grupului pentru cele 2-3 inițiative legislative la care țineam foarte mult.

Excesiv de supărător era și faptul că, în plen, în special când Camerele erau reunite, votul electronic nu putea fi  folosit.  Voită sau nu, subiectivitatea numărării în câteva secunde a sutelor de mâini ridicate ca într-o sală de clasă din mediul sătesc, putea mistifica (mi s-a părut că s-a și întâmplat de câteva ori, și încă la unele legi importante, cum ar fi Legea A.N.I. sau Legile austerității din iunie 2010),  rezultatul votului. Nu o dată, am văzut colegi ridicând ambele mâini în timpul numărătorii. Iar votul pentru modificarea din acea perioadă a legii  pensiilor a fost o rușine națională, inventându-se pe loc o nouă aritmetică.

Mă văd obligat să menționez faptul că, în Comisiile de specialitate ale Parlamentului, se face treabă bună,  când sunt lăsate să lucreze și nu se fac intevenţii de „sus”. Din nefericire, activitatea lor nu e la vedere și, din această cauză,  nu e apreciată de cei din afară, deși acolo se  „clocesc” realmente legile. Când proiectul de lege nu e accelerat prin dispozitii „superioare”, în comisii raportorii analizează în detaliu  prevederile acestuia și se aduc foarte multe amendamente rezonabile. Astfel, proiectul merge pentru votul din plen îmbunătățit substanțial. De multe ori însă, guvernul, prin majoritatea parlamentară pe care o deține, nu admite modificări la  legile pe care le propune și eu cred că aceasta e una din cauzele frecventelor lacune legislative.

Altă racilă care creează necazuri procesului legislativ este obligativitatea inițiatorului de a lua avizul guvernului, dar mai ales greutatea, importanța acestui aviz. În general, guvernele nu agreează proiectele depuse de independenți sau de opoziție și dă aviz negativ, care determină pe liderul de grup parlamentar majoritar, în momentul votului respectivului proiect de lege, să facă fatidicul „semn cu degetul” pentru respingere. Așa au căzut multe inițiative legislative valoroase. Culmea este că am pățit-o și eu, deputat   de-al puterii, fiindcă nu obținusem aviz favorabil de la guvern la una din propunerile mele legislative.

Și atunci ce-i de făcut?  Să privim toate aceste defecțiuni ca pe un dat? Nici pomeneală! După  PĂREREA MEA, iată câteva idei care ar putea modifica structural lucrurile:

  • Să susținem și să nu mai denigrăm pe cel care ne apără și păzește de posibile derapaje sau chiar dezastre politice, nimeni altul decât Parlamentul României!
  • Să se treacă la o reformă de fond a procedurilor parlamentare, mutând dezbaterile la proiectele de legi organice în plen, cu lărgirea sensibilă a duratelor intervențiilor deputaților; știu că asta înseamnă că aprobarea unei legi va dura mult mai mult, dar rezultatul va fi spectaculos fiindcă nu-și poate permite nimeni să nu ia în seamă amendarea unor articole cu argumente logice și legale prezentate de la tribună, în plen, unde se televizează tot timpul;
  • Să nu se mai admită niciun altfel de vot în afara celui electronic, iar în cazul unor defecțiuni, votul să se reia numai după repararea aparaturii; prezența să devină obligatorie prin verificarea electronică a acesteia; fără să fiu de acord cu reducerea numărului de parlamentari, ar trebui să se delimiteze clar atribuțiile celor două camere după sistemul britanic, eliminând plimbarea de du-te vino a unui proiect de lege în ambele camere; pentru scurtarea perioadei de acomodare a noilor aleși, cred că ar trebui aplicat același sistem de alegeri la doi ani pentru ½ din numărul mandatelor după modelul alegerilor pentru Congresul american;
  • Să nu ne mai deranjeze indemnizațiile parlamenta-rilor români, care sunt mult, foarte mult inferioare indemnizațiilor sau pensiilor speciale (chiar raportate la salariul mediu din România; apropo: știți ce indemnizație specială încasează Monica Macovei, care făcea spume la gură zbierând împotriva pensiilor speciale din România? Dar Dacian Cioloș?) acordate celor asemenea lor în țări cu democrație consolidată, fiindcă nu poți să ai numai responsabilități, să nu ai dreptul la intimitate, să fii pândit și înjurat ca la ușa cortului, sau să nu ai afaceri, fără să existe și  recompense. Cunoașteţi că procentul indemnizaţiilor pentru limită de vârstă acordate parlamentarilor, din totalul pensiilor speciale, este infim?  Ştiţi că pentru perioada unui mandat de 4 ani (sau mai mult), nu se adaugă nici măcar un leu la pensia obţinută prin contributivitate? Şi atunci, ce vor face cei care sunt aleşi in Parlament 3-4-5 mandate? Marele romancier englez A. J. Cronin critică aspru în  „Sub stele”  sistemul englez de acordare a unor indemnizații insuficiente pentru aleșii din Camera Comunelor la începutul secolului XX., dar de atunci, la britanici, lucrurile s-au corectat  prin însutirea veniturilor parlamentarilor; să fim realiști, calitatea actului legislativ ar crește în cazul micșorării indemnizațiilor parlamentarilor? Dimpotrivă! În asemenea situație, vor dori să intre în forul legislativ suprem doar indivizi pentru care veniturile de parlamentar nu contează, fiindcă au în vedere aranjamente și afaceri oneroase;
  • Să nu votăm panglicari demagogi sau indivizi care nu sunt în stare să lege două vorbe corecte gramatical;
  • Să nu acordăm girul partidelor care nu vor să schimbe sistemul intern  de promovare a valorilor.
  • Să devenim stat de drept, dar să ne ferim de a empatiza cu cei care doresc să instaureze un stat polițienesc; zăngănitul televizat  al  cătuşelor  trebuie  să  ne  repugne, nu să-l aplaudăm.

 

Sunt utopii? Nu cred, deoarece alții au reușit. Că acest lucru nu se poate întâmpla bătând din palme? De acord, dar trebuie să se observe cu ochiul liber tendința de a merge în direcția potrivită, fiindcă, vrem-nu vrem, au trecut 30 de ani de libertate consfințită constituțional. Să ne înțelegem, nu sunt deloc adeptul reducerii eforturilor pentru diminuarea corupției. Dimpotrivă! Dar această luptă anticorupție trebuie curățată de tendințe vindicative, de pofte nemăsurate de putere, sau de protocoale instituționalizate ilegale, altfel nu-și va atinge niciodată scopul.

Am să îndrăznesc să fac o caracterizare a structurii deputaților din Parlamentul anilor 2008-2012. Fără să fiu un admirator fără rezerve  (câteodată mă mai las și eu cuprins de  naționalism, dar sper să fie unul bine temperat), trebuie să recunosc faptul că grupul minorității maghiare era în întregime un grup parlamentar elitist de invidiat. Cred că la ei nu se admit candidaturi decât după o triere cu adevărat serioasă, după principii care ar trebui folosite și de  către celelalte partide parlamentare. Bine și solid şcoliţi, versatili, buni vorbitori și mai ales cunoscători în detaliu ai regulamentelor și procedurilor parlamentare, având fiecare în spate mai multe mandate, au reușit să respingă de multe ori proiecte legislative din cauza unor vicii procedurale. Şi celălalt grup parlamentar al minorităților naționale era format din oameni cultivaţi, în majoritate cadre universitare. Dar sunt de părere că numărul lor este exagerat. Am văzut deputați  reprezentând în Parlamentul României doar 2-3000 de etnici sau chiar mai puţini. Și totuși, ei au aceleași drepturi cu un deputat ales de 60.000 de votanți. Vi se pare corect?  În general, acest grup al minorităților votează cu cei care guvernează. De ce? Fiindcă, la fiecare vot mai sensibil, ei șantajează puterea cerând avantaje pe care, altfel, nu le-ar  putea obține.

Urmau apoi liderii de opinie ai fiecărui grup politic parlamentar, care au dreptul de a se exprima public în plenul lucrărilor. În general, buni vorbitori (subliniez, vorbitori nu oratori), însă păcătuiau, în majoritatea lor, prin vehemență și lipsa de civilitate a discursurilor. Ei reprezintă 2-3% din totalul parlamentarilor. În plen nu puteau vorbi decât cei indicați de șefii grupurilor, iar timpul fiecărei luări de cuvânt era sever drămuit de președintele Camerei, în raport de mărimea grupului. Existau, din fericire, deputații conștiincioși, care-și făceau temele, care urmăreau de pe calculator textul legilor ce se votau, care nu chiuleau la voturile importante, care  participau la ședințele pe Comisii, unde într-adevăr te puteai exprima în voie, care întocmeau referate asupra proiectelor în discuție, care invitau la discuții pe cei interesați din rândul societății civile etc. Aceștia  depășeau cu greu procentul de 30 % din total. Restul de 50-55% reprezintă un amalgam de aleși fără experiență, care sunt trimiși pentru a completa masa de manevră formată din: afaceriști care cred că pot obține vreun avantaj, lipitori medaliați de afișe, copiii unor mari bogătani pe care           nu-i interesează nici ce se discuta, nici prezența la lucrări, precum şi fel de fel de trepăduşi politici ocupați cu treburile de bucătărie.

Mi-am permis să fac o asemenea categorisire, fără îndoială subiectivă (în ce măsură, nu se știe), a perioadei în care am activat. M-am întâlnit însă, de curând, cu un fost coleg, I. Călin, deputat de Craiova, care, din 2008 și până azi, n-a părăsit Parlamentul. Deși de orientări politice diferite, aveam multe lucruri în comun și ne  păstrasem intact spiritul critic. Pe atunci, deplȃngeam  amândoi calitatea unor colegi deputați. Am fost surprins când mi-a mărturisit că, acum, în mandatul actual, dezastrul, privind componența supremului for legislativ al țării, e mult mai mare.

La viitoarele alegeri generale din acest an lucrurile se vor schimba din temelii? Posibil, dar foarte, foarte puțin probabil …

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *