Globalizarea activităţilor economice creşte interdependenţa dintre economiile naţionale şi destinele comunităţilor din cadrul lor. În teoria economică tradiţională, investiţiile externe directe generează în principiu, un impact pozitiv asupra bunăstării la nivel naţional, dar mulţi hiperglobalişti susţin consideră competiţia globală ca un factor de sporire a eficienţei economiei mondiale, deoarece firmele multinaționale încurajează o diviziune internaţională a muncii, astfel încât ţările devin mai specializate în producerea bunurilor în care deţin un avantaj comparativ. Competiţia reduce profiturile de tip monopolist şi generează eforturi suplimentare pentru inovare.
Aşadar, firmele multinaționale contribuie la îmbunătăţirea performanţei economice naţionale, deoarece ele să aibă o productivitate mai mare decât firmele autohotone şi contribuie la proliferarea noilor tehnologii şi la ridicarea nivelului de calificare al forţei de muncă naţionale. Interpretări mai critice susţin că globalizarea creează divergenţe între între priorităţile companiilor multinaţionale şi cele ale guvernelor naţionale şi ale cetăţenilor lor. În perioada postbelică, această observaţie critică era frecventă în multe ţări, în special în ţările în curs de dezvoltare. Aici, activitatea multinaționalelor era adesea privită ca distorsionând priorităţile de dezvoltare locale, afectând dezvoltarea bazei economice interne şi producând profituri în exces care erau repatriate în afara ţării. O critică similară a apărut în principalele ţări investitoare, inclusiv SUA, pretinzând că firmele multinaționale transferă în străinătate locuri de muncă şi tehnologie şi, prin urmare, afectează baza prosperităţii naţionale. Mai mult, capacitatea corporaţiilor de a organiza producţia la nivel global este percepută ca oferindu-le o putere asimetrică în comparaţie cu guvernul naţional şi forţa de muncă locală.
Scepticii în privinţa tezei globalizării adoptă un punct de vedere mai tradiţional, concepând firmele multinaționale drept companii în esenţă naţionale, cu activităţi peste hotare; în consecinţă, ele sunt expuse controlului naţional. Aceste puncte de vedere divergente creează contextul pentru analiza efectelor decizionale, instituţionale, distribuţionale şi structurale ale globalizării producţiei asupra independenţei şi suveranităţii statelor capitaliste avansate.
În literatura de specialitate, au apărut o serie de teorii cu privire la relaţia dintre statul naţional şi societatea multinaţională, reflectate prin teoria neoclasică, teoria instituţională şi o derivare a acesteia, teoria neoinstituţională, precum şi paradigma eclectică, ultima dintre acestea impunându-se ca preponderentă în ultimele decenii.
A fost o vreme în care statul era privit ca forţa economică dominantă, capabilă să dicteze discreţionar în relaţiile cu alţi agenţi economici. Vremea aceasta a apus. Corporaţia nu doar îşi exercită puterea asupra structurilor, dar creează ea însăşi noi structuri de putere si le modifică pe cele existente.
Abordarea neoclasică vede în stat un rezultat al luptei dintre elite, cu o capacitate redusă de influenţare a corporaţiei, şi aceasta exercitată ex-post, în timp ce corporaţia profită de imperfecţiunile pieţei.
Teoria neoclasică salută declinul puterii statelor-naţiune, prin contrast cu raţionalitatea globală a corporaţiilor multinaţionale. Dezvoltarea multinaționalelor este vazută ca o modalitate de alocare la nivel global mai raţională a resurselor, faţă de care statele naţionale ridică obstacele generate de interese proprii. Economiştii neoclasici pleacă de la ipoteza că guvernele statelor gazdă doresc să maximizeze în primul rând venitul naţional şi nu bunăstarea globală. Multinaționalele urmăresc maximizarea profitului la nivel global şi adoptă măsuri de opunere faţă de acţiunile statelor-gazdă.
Este unanimă dezavuarea slăbiciunilor de care dă dovadă statul-naţiune, văzut ca rezultat al bătăliei dintre elitele sale economice şi politice. Multinaționalele reuşesc tot mai des să păcălească fiscul, ajungând, în unele privinţe, să devină ele însele colectoare de taxe.
* Teritoriul nu mai reprezintă un factor crucial în determinarea prosperităţii unei societăţi, lupta pentru acapararea de noi teritorii a fost înlocuită de lupta pentru pieţe. Dacă privim teritoriile ca pieţe de desfacere şi ca locuri de amplasare a unităţilor productive, atunci lupta pentru acapararea de noi teritorii, departe de a se fi încheiat, este la apogeu, în general, teoria neoclasică trece cu vederea avantajele de locaţie ale statelor.
* Menţinerea controlului asupra evoluţiei monedei naţionale – Instabilitatea valutară dintr-o ţară poate genera același efect și în alte ţări. Operaţiunile financiare ale multinaționalelor, precum preţul de transfer sau repatrierea profiturilor, auun rol important în generarea şi proliferarea crizelor economice de acest gen.
* Selectarea unei strategii naţionale de dezvoltare economică – ţinta finală a strategiilor naţionale este restrânsă, prin participarea la acorduri internaţionale (în special acordurile cu organisme financiare internaţionale şi cele cu entităţi regionale) de atingere a obiectivelor propuse. provocări economice globale.
* Capacitatea de intervenţie pe piaţă pentru a influenţa în sens pozitiv ciclicitatea fenomenelor de boom şi recesiune economică.
* Deşi intervenţia statului pentru remedierea nedreptăţilor create de piaţă este mai consistenţă decât în trecut (chiar şi guvernul federal american, care nu s-a aliniat niciodată standardelor europene privind responsabilităţile în domeniul asistenţei sociale, acordă o atenţie sporită protecţiei consumatorilor, protejării mediului înconjurător etc), se pune problema restricţiilor bugetare inevitabile pe care, atingând un anumit nivel de expansiune, le vor înfrunta programele de asistenţă socială. Aici soluţia poate sta în cooperarea internaţională, dovadă şi Carta Socială Europeană.
* Posibilitatea guvernelor de a asigura un nivel de colectare a taxelor este scăzută şi se reflectă în două ipostaze. Prima vizează taxele plătite de corporaţiile multinaţionale, ce sunt frecvent rezultatul negocierii secrete dintre corporaţii şi autorităţile fiscale ale statelor unde acestea îţi desfăşoară activitatea. În al doilea rând, colectarea taxelor nu mai constituie un monopol de stat; numeroase asociaţii criminale puternice colectează, la rândul lor, taxe. Dezvoltarea acestor asociaţii a fost influenţată de efectul de bumerang al politicilor guvernamentale represive.
* Vremea strategiilor de substituire a importurilor au trecut de mult. Deciziile legate de importul sunt adoptate acum de filialele corporaţiilor multinaţionale, adeseori acestea nefiind sub controlului statului, petrecându-se în cadrul comerţului intra-firmă.
* Din cauza ineficienţei administrării infrastructurii, statele se văd obligate să recurgă la privatizarea a ceea ce în alte condiţii ar fi fost utilităţi publice, însă, aşa cum şi privatizarea RomTelecom a dovedit-o, ele se găsesc într-o poziţie de negociere slăbită de concurenţa celorlalte state, de existenţa alternativelor între care multinaționalele pot alege.
* Capacitatea statelor naţionale de a construi şi promova firme denumite „campioni naţionali”, în fapt orgnaizaţii susţinute nesustenabil de propriile guverne cu scopul ca acestea să îşi asigure o poziţie dominantă pe piaţa naţională şi să poată lupta, cu şanse egale, împotriva corporaţiilor străine, pe pieţele internaţionale. Această susţinere este însă scump plătită de la buget şi, în mai toate cazurile, neviabilă.
* Puterea statelor de a folosi violenţa, în cazuri extreme, împotriva propriilor cetăţeni. Statul naţional a pierdut dreptul unic în folosirea organizată a violenţei (vezi violenţa grupărilor criminale). În cadrul procesului de evaluare a abordării neoclasice, o atenţie specială trebuie acordată rolului influent pe care îl are ideea de grupuri de presiune.
Un mediu economic neintervenţionist este optimul de gradul întâi, dar susţine că, din perspectiva statului naţional, poate fi mai eficientă aplicarea strategiilor intervenţioniste în anumite cazuri, şi anume: monopol, externalităţi şi eşecul pieţei, industria în curs de formare, compensarea pentru imperfecţiuni nenaturale ale pieţei. Asupra acestor cazuri se va acţiona din perspectiva strategiilor de dezvoltare axate pe avantajele specifice ale firmei (strategia ASF), prin contrast cu strategiile scut.
Diferenţa stă în obiectivele propuse prin cele două tipuri de strategii. Daca strategia ASF pune accentul pe îmbunătăţirea poziţiei competitive a firmelor din perspectiva eficienţei economice, strategia-scut pune accentul pe asigurarea protecţiei fără să ţintească şi îmbunătăţirea eficienţei, ceea ce conduce la scăderea eficienţei pe termen lung în cadrul celei de-a doua strategii menţionate. Strategia ASF generează efecte benefice pe termen lung dacă efectele pe termen lung ale intervenţiei guvernamentale depăşesc eforturile realizate pe termen scurt.
Concentrându-ne asupra impozitării, taxele şi tarifele nu trebuie să împingă corporaţiile spre tactica preţurilor de transfer. Totuşi, cel mai eficient instrument de care dispun statele-gazdă constă în modificarea nivelului de impozitare, după ce derularea unui proiect investiţional a început, deci după ce multinaționala a pătruns pe piaţa naţională.
O trăsătură interesantă a abordării neoclasice este caracterul ei oportunist. Pe măsură ce creşte puterea multinaționalelor, se radicalizează şi vocile economiştilor neoclasici care neagă abilitatea statelor-naţiune de a reglementa activitatea pieţelor. Situaţia nu este deloc surprinzătoare, din moment ce teoria neoclasică este, în definitiv, una pro-corporatistă și însăşi corporaţia profită de propriul caracter oportunist.
Teoria instituţionalistă consideră politicile guvernamentale ca fiind determinate de instituţiile de interes public şi că acestea pot fie liberaliza, fie restrânge activitatea economică Această abordarea instituţionalistă a generat fundamentele teoretice pentru intervenţia intensă a statului în economie. Ea explică politicile adoptate de stat ca fiind determinate de instituţiile statului (deci nu de elite). S. Vogel compară într-un studiu recent birocraţia japoneză cu cea britanică, pentru a extrage de aici explicaţia strategiilor diferite aplicate de Japonia, respectiv de Marea Britanie, cu privire la MTN-uri. Abordarea instituţionalistă consideră că statele naţionale sunt suficient de puternice, atât pentru a liberaliza, cât si pentru a reglementa din nou activitatea pieţelor, şi ca urmare generează capacitate de a creea un climat competiţional la care STN-urile trebuie să se adapteze.
- Bailey, G. Harte şi R. Sugden identifică principalele politici la adresa MTN-urilor adoptate de cinci state industrializate, în mod cronologic, în ultimii 30 de ani. Descrierea acestor politici în continuare este o adaptare a concluziilor lucrării lor.
Politici privind MTN-urile, adoptate de Japonia:
– supraveghere administrativă continuă;
– sistem de notificare (investiţiile trebuiesc notificate autorităţii însărcinate);
– restricţii asupra repatrierii profiturilor;
– analiza de la caz la caz a investiţiilor pe loc gol (greenfield investments).
Criterii de aprobare: îmbunătăţirea situaţiei balanţei de plăţi; dezvoltarea unor domenii esenţiale; necesitatea investiţiei pentru continuarea unui program de asistenţă tehnică. Criterii de respingere: bănuiala că investiţia nu este „corectă’’ (o denumire foarte largă şi neclară, care deschide drumul multor interpretări); dubii asupra provenienţei mijloacelor financiare cu care este realizată investiţia; posibilitatea de a induce în economie o influenţă nefastă; teama că ar putea avea efecte nefavorabile asupra economiei japoneze;
– restrictionarea participării străine într-o companie japoneză sub nivelul de control;
– întârzieri intenţionate în desfăşurarea activităţilor administrative;
– încurajarea acordării de licenţe;
– impunerea de condiţii pentru realizarea de joint-ventures. Condiţiile impuse erau foarte vagi, de tipul „întreprinderea comună” propusă nu trebuie să intenţioneze să schimbe în mod radical metodele tradiţionale de încheiere a afacerilor folosite în domeniul respectiv. – redactarea de către autorităţi a unui fel de decalog (zece comandamente) destinat reglementarii investiţiilor străine, practic un cod de conduită al filialelor MTN-urilor: investiţiile sunt de preferat să se producă sub formă de joint-venture; să se evite reducerea concurenţei; să se evite presiuni nedorite asupra întreprinderilor mici şi mijlocii; să nu creeze panică în rândul firmelor naţionale; filialele MTN-urilor să se abţină de la acorduri de restrângere a concurenţei cu compania-mamă; să aducă un aport tehnologic inovator, dar sa se abţină de a interfera cu activităţile locale de cercetare şi dezvoltare; să îmbunătăţească situaţia balanţei de plăţi; să angajeze în funcţii de conducere cetăţeni japonezi şi să încerce să-şi scoată acţiunile pe piaţă; să evite închiderea de fabrici şi concedierile în masa; să sprijine politica economică a guvernului;
– protejarea unor sectoare specifice;
-impunerea de condiţii în cazul achiziţiilor;
-liberalizare graduală. Japonia a „întredeschis” uşile pentru accesul firmelor străine doar în urma presiunilor externe şi doar atunci când s-a simţit pregătită pentru acest pas;
– menţinerea unui mecanism de monitorizare;
– existenţa unor interdicţii în cadrul acordurilor de licenţiere;
– promovarea investiţiilor străine prin acordarea de consultanţă la nivel guvernamental, prin mecanism financiar.
Politici privind MTN-urile, adoptate de Franţa:
– monitorizarea atentă a investiţiilor;
– acordarea de autorizaţii pe baza unei distincţii între investiţiile „bune” şi cele „rele”.
Criterii pozitive: investiţiile sunt benefice pentru piaţa muncii sau pentru balanţa de plăţi; creşterea nivelului veniturilor interne şi a încasărilor din impozite; accelerarea monitorizării prin transfer de tehnologie.
Criterii negative: investiţiile periclitează libera competiţie; se creează probleme de supracapacitate; se descurajează cercetarea naţională; sunt concediaţi manageri francezi;
– protejarea unor sectoare cheie, măsură care face parte din încercarea de a promova campioni naţionali, de a se găsi o replică franceză la corporaţiile străine;
– blocarea investiţiilor prin tactici de întârziere;
– intervenţii pentru protejarea interesului naţional;
– înăsprirea regulamentelor valutare;
– impunerea de condiţii, cum ar fi sprijinirea de către MTN-uri a cercetării naţionale;
– simplificarea procedurilor administrative;
– liberalizarea regulamentelor valutare;
– sprijinirea acţionarilor unei companii franceze dacă aceasta se confruntă cu o ofertă ostilă de preluare.
Politici privind MTN-urile, adoptate de Germania:
– sistem de notificare;
– restricţionarea investiţiilor în baza a trei motive: pentru a-şi respecta obligaţiile internaţionale asumate; pentru a menţine stabilitatea economică; din motive de securitate naţională;
– intervenţii pentru protejarea sectoarelor strategice;
– cadru legislativ general care oferă firmelor germane o anumită protecţie faţă de ofertele ostile de preluare (organisme de supraveghere, comitete ale muncitorilor, rol activ al sistemului bancar);
– politică duală, constând în aplicarea paralelă a politicilor discriminatorii
– în favoarea firmelor naţionale şi a permiterii accesului societăţilor multinaţionale.
Politici privind MTN-urile, adoptate de Statele Unite ale Americii:
– politica tradiţională a „uşilor deschise”;
– blocarea unor achiziţii din considerente de siguranţă naţională;
– protejarea unor sectoare strategice;
-o politică activă de respingere a investiţiilor nedorite, cuprinzând o mulţime nesfârşită de legi, regulamente, agenţii, audieri, ordonanţe etc.
Politici privind MTN-urile, adoptate de Marea Britanie:
-atitudine tradiţională favorabilă investiţiilor străine;
-impunerea de condiţii (de exemplu, aportul în valută străină trebuie să fie proporţional cu gradul de control pe care MTN-ul îl are asupra filialei sale);
– solicitarea ca filialele MTN-urilor să îşi asume angajamente referitoare la nivelul ocupării forţei de muncă şi la volumul exporturilor;
– intervenţii pentru protejarea interesului naţional.
- Bailey, G. Harte şi R. Sugden (1994) stabilesc de asemenea existenţa a 18 elemente de îngrijorare pentru statele-gazdă în relaţiile lor cu societăţiile multinaţionale, ordonându-le astfel:
- proprietate şi control;
- implicaţii competitive;
- cercetare, dezvoltare, tehnologie;
- impactul asupra productivităţii şi eficienţei;
- implicaţii fiscale;
- angajarea forţei de muncă si relaţii industriale;
- balanţa de plăţi/comerţul internaţional;
- impactul asupra competitivităţii externe;
- încadrare în politica economică generala;
- impactul regional;
11.folosirea componentelor interne în producţie şi prelucrarea resurselor;
- chestiuni fundamentale: securitate naţională, ordine publică;
- „corectitudine”;
- chestiuni culturale;
- transparenţă;
- chestiuni politice;
- chestiuni privind mediul înconjurător;
- motive patriotice.
În afară de politicile adoptate de ţările industrializate, ţările în curs de dezvoltare pot fi tentate să adopte reglementări mai dure. Forma extremă generată de asemenea reglementări o constituie naţionalizarea filialelor societăţilor multinaţionale. Economiştii instituţionalişti au tendinţa de a evidenţia avantajele naţionalizării, cum ar fi: dezvoltarea coerentă şi integrată a industriei naţionale, atragerea către stat a profiturilor care altfel ar fi fost obţinute de investitorii străini, evitarea scoaterii din ţară a acestor profituri, reducerea şomajului şi a dependenţei de capitalul străin. Pe de altă parte, în balanţă trebuie puse şi unele costuri, în special compensaţiile plătite corporaţiei-mamă şi posibilele măsuri de apărare din partea acestora, deprecierea imaginii ţării în ochii companiilor de investiţii, absenţa certitudinii resurselor financiare în situaţia nou creată şi cu un management (cel de stat) prin definiţie inferior, firma naţionalizată ar putea să nu mai înregistreze profit. Studiul lui S.Vogel defineşte două strategii posibile pe care statul le poate urma, şi anume: „liberalizaţi cât mai mult posibil şi cât mai repede” sau „creaţi reguli care să favorizeze cât mai mult posibil firmele naţionale”. Schimbările legislative structurează, în ultimă instanţă, schimbările în natura competiţiei. Ambele strategii implică si aspecte mai puţin dorite: prima implică vulnerabilitatea firmelor naţionale, a doua comportă riscul de a păcătui prin exagerare.
Raportul cost/beneficiu al implementării politicilor descrise anterior diferă de la ţară la ţară, de la sector la sector şi de la o perioadă de timp la alta. Evidenţa empirică sugerează însă că diferenţa stă mai degrabă în intensitatea rezultatelor pozitive sau negative, decât în natura în sine, pozitivă sau negativă, a acestor rezultate.
Teoria neo-instituţionalistă
Abordarea neoinstituţionalistă consideră statul ca factori individuali de decizie, iar acţiunile şi comportamentele conducătorilor statului sunt subsumate motivaţiilor electoralăe Cea mai des invocată politică a statului este protejarea interesului naţional.
Această abordare neoinstituţionalistă este o versiune interesantă a abordării instituţionaliste. E. Kang respinge atât grupurile de interese, cât şi instituţiile birocratice din rolul de explicaţii adecvate ale formării deciziilor politice şi avansează, în schimb, rolul esenţial al stimulentului electoral. Liderii de opinie aleşi urmăresc anumite direcţii de acţiune politică cu scopul de a câştiga suporteri în lupta politică pentru lărgirea electoratului.
Abordarea neo-instituţionalistă nu este totuşi o noutate. R. Caves a criticat ceea ce el numea „modelul preferinţei naţionale”, un model caracterizat de presupunerea că guvernul ales, căutând să rămână la putere, propune pachete de măsuri care sa satisfacă majoritatea votanţilor. De vreme ce străinii nu votează în alegerile naţionale, redistribuirea resurselor în defavoarea filialei străine nu provoacă, prin ea însăşi, voturi negative. Pe de altă parte, corporaţiile străine pot influenţa procesul electoral fie şi numai prin faptul că unii dintre votanţi lucrează pentru ele. Această observaţie simplă oferă un mod alternativ de gândire referitor la opţiunile factorilor de decizie politică, conducând la reconsiderarea influenţei grupurilor de presiune şi intrând în vădită contradicţie cu opiniile exprimate de E. Kang. Abordarea neo-instituţionalistă admite existenţa unei palete largi de măsuri cu care statul poate acţiona, dar interesul său predilect se manifestă asupra politicile dictate de interesul naţional – sau, de ceea ce, la un moment dat, factorii decizionali percep ca fiind interesul naţional.
Studiul lui E. Kang priveşte Statele Unite din perspectiva de stat-gazdă şi ajunge la concluzia că SUA şi-au schimbat politica privind filialele corporaţiilor străine de la una de nepăsare cronică la una de restricţionare abuzivă în unele sectoare ale economiei. Cuvântul cheie aici este schimbarea. El dovedeşte, o dată în plus, că politicile privind filialele MTN-urilor fac parte dintr-un proces dinamic, fluctuând între două curente extreme: discriminare pozitivă, respectiv discriminare negativa. Ceea ce se află între aceste extreme cade în sarcina paradigmei eclectice să dezvăluie.
Noua viziune caracterizată prin paradigma eclectică
Paradigma eclectică a fost dezvoltată plecând de la o varietate de tradiţii teoretice. Ea recunoaşte ipoteza autorilor neoclasici conform căreia imperfecţiunile pieţei sunt speculate de MTN-uri, dar respinge în acelaşi timp presupunea privind faptul că aceste imperfecţiuni ar fi exogene corporaţiei multinaţionale. Paradigma pune accentul asupra abordării instituţionaliste asupra puterii de care dispun guvernele statelor gazdă în reglementarea pieţelor.
Dunning şi R.Caves împărtăşesc aceeaşi analiză cost/beneficiu a politicilor de impozitare aplicate de statele-gazdă filialelor MTN-urilor. J. Dunning și S.Vogel cad de acord în a spune că statele-gazdă influenţează pregnant coordonatele în care se desfăşoară activitatea comercială a corporaţiilor. Dar după intrarea pe piaţa naţională, condiţiile diferă faţă de cele precedente, iar schimbările apărute pot influenţa poziţia de negociere atât a societăţiilor multinaţionale, cât şi a statelor-gazdă.
Paradigma eclectică mai este cunoscută şi sub numele de paradigma OLI (Ownership-Location-Internalization), deoarece însumeanză avantajele proprietăţii (în special deţinerea de active intangibile), locaţiei (generate de anumite avantaje geografice, strategice ale unei anumite locaţii) şi internalizării (rezultantă fie al eficienţei organizaţionale, fie a abilităţii corporaţiei de a genera putere monopolistică asupra activelor aflate în administrarea sa). Forma dinamică a paradigmei eclectice este bine descrisa de J. Dunning. Modificările în volumul şi calitatea investiţiilor străine atrase de o ţară pot fi explicate prin schimbările survenite în:
– avantajele proprietăţii firmelor naţionale în comparaţie cu avantajele firmelor din alte ţări;
– avantajele locaţiei prin comparaţie cu alte ţări;
– modul în care firmele percep avantajele locaţiei ca fiind valorificate optim prin internalizare;
– strategia firmelor, afectând reacţia lor faţă de orice configuraţie de tip OLI existentă.
- Dunning formulează o serie de propoziţii care relaţionează gradul si forma de acţiune a statului de configuraţia OLI şi de propriile sale obiective, după cum urmează:
– cu cât sunt mai puţine avantajele distinctive ale unei MTN, cu atât este mai puţin probabil ca acţiunile statului să fie îndreptate spre acea MTN; – cu cât este mai mare competiţia între ţări pentru atragerea de investiţii, cu atât mai mult orice stat-gazdă va încerca să se asigure de faptul că avantajele sale de locaţie sunt cel puţin la fel de atractive ca avantajele altor state. Ajunşi în acest punct al discuţiei, este util să ne reamintim că, după cum susţin neoinstituţionaliştii, MTN-urile nu pot vota în alegerile naţionale, dar că, după cum avertizează economiştii neoclasici, MTN-urile pot vota pe pieţele internaţionale, alegând unele state în detrimentul altora;
– cu cât sunt mai atractive resursele sau pieţele de desfacere ale unui stat-gazdă şi cu cât este mai mare competiţia între MTN-uri pentru acele resurse sau pieţe, cu atât este mai probabil ca statul respectiv să fi capabil să implementeze politici prin care să extragă maximum de beneficiu din activitatea acelor corporaţii;
– cu cât corporaţia ţine mai mult la avantajele sale de tip O (ale proprietăţii), cu atât este mai puţin probabil ca ea să renunţe la controlul asupra lor.
Aşadar, impactul acţiunilor statelor-gazdă asupra activităţii MTN-urilor va fi o funcţie dependentă de interacţiunea dintre configuraţia avantajelor de tip L (ale locaţiei) specifice statului si de configuraţia avantajelor de tip O şi I specifice societăţilor multinaţionale. Asemenea acţiuni merg de la suport informaţional şi persuasiune până la interdicţia investiţiilor în anumite sectoare şi/sau limitarea drepturilor de control, trecând printr-un lung şir de condiţii impuse şi de angajamente solicitate.
Statul-gazdă joacă un rol critic îi sprijinirea filialelor societăţilor multinaţionale fie direct, prin stimulente investiţionale şi asistenţă guvernamentală, fie indirect, prin crearea unui mediu propice de afaceri.
Raportul UNCTAD avertizează asupra efectelor negative asupra competiţiei pe care le au stimulentele acordate MTN-urilor, cum ar fi diferitele tipuri de acorduri care le garantează acestora dominaţia asupra pieţei, în schimbul obligaţiei de a investi. Din rândul stimulentelor, denumite generic „market power inducements”, fac parte: garantarea drepturilor exclusive de producţie, garantarea drepturilor exclusive de distribuţie, tarife şi măsuri netarifare prohibitive pentru concurenţă.
UNCTAD recomandă adoptarea de măsuri care să minimizeze efectele negative, propunând: organizarea de licitaţii, restricţionarea exclusivităţii în timp şi spaţiu,, restrângerea exclusivităţii prin găsirea de surse alternative de competiţie, asigurarea accesului deplin şi nediscriminatoriu al tuturor firmelor la facilităţile esenţiale oferite de stat.
Intervenţia statului gazdă este justificată în două situaţii. Primul caz se referă la nevoia de a proteja sectoare naţionale de activitate potenţial competitive, dar aflate în dificultate la un moment dat. Aceasta poate justifica pe termen scurt măsuri, precum restricţii la import şi subvenţii.
UNCTAD evocă alte obiective de interes general care pot oferi o motivaţie pentru intervenţiile guvernamentale în activitatea pieţei: apărarea securităţii naţionale, protecţia drepturilor sindicale, protejarea culturii, promovarea externalităţilor pozitive, protejarea drepturilor de proprietate, protecţia consumatorilor.
Al doilea caz invocat de J. Dunning are în vedere contracararea efectelor anticoncurenţiale şi de perturbare a funcţionării normale a pieţei, de către oricare dintre participanţii pe piaţă, inclusiv guvernele străine. Incluzând în ecuaţie guvernele străine, J. Dunning lasă loc pentru măsuri cu caracter extrateritorial explicit, care sunt greu de legitimat pe temeiurile invocate iniţial, de eficienţă.
Corneliu Cirstea
