CAPITOLUL VI
UNDE S-O FI CÂNTAT PRIMA OARĂ IMNUL NAȚIONAL?
Se apropia cu pași repezi Ziua Imnului Național. Trebuie să fac o digresiune. Apelând la documentele din arhive, profesorul Vasile Roman a descoperit un raport scris de către reprezentantul Guvernului Provizoriu de la Bucureşti, comisarul de plai al districtului Vâlcea, Dumitru Zăgănescu, fratele căpitanului de pompieri Pavel Zăgănescu, eroul din Dealul Spirii, în care este relatată desfășurarea sărbătorii depunerii „jurămintelor pe constituțiune” de către populația Râmnicului la data de 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi din Rȃmnic. În acest raport, publicat în „Monitorul Romȃn” nr. 14 din 26 august 1848, inserat în colecția „Anul 1848 în Principatele Române”, se menționează foarte clar că „dumnealui Anton Pann” a dirijat un cor care a interpretat „o muzică vocală cu nişce versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal” şi care nu putea fi alta decât „Deșteapta-te, române”, compusă de Anton Pann pe versuri de Andrei Mureșanu. Melodia a devenit, după revoluția decembristă, Imn Național, numită de George Călinescu „Marseillaise” română, iar pe Anton Pann, marele critic îl supranumea „acel Rouget de Lisle romȃn” . Unul dintre cei mai mari muzicologi romȃni (unii spun că-i cel mai mare), renumitul Viorel Cosma, fie iertat, a atestat faptul că melodia acestui imn este identică, pȃnă în cele mai mici amănunte, cu aceea a cântecului „La sânul maicii mele”, pe versurile lui Grigore Alexandrescu. Oricine ascultă azi cântecul, compus încă din 1844 de Anton Pann, constată cu ușurință acest lucru. Dar să dăm cezarului, ce-i al cezarului! Spre lauda lor, deputații Partidului Democrației Sociale din Vâlcea au preluat ideea, au supus-o expertizei Academiei Române și, cu aprobarea acesteia, au propus o lege votată mai apoi cu unanimitate în Parlamentul Romȃniei, prin care se stabilea ca ziua de 29 iulie să devină sărbătoare națională denumită Ziua Imnului Național, fiindcă frumosul și mobilizatorul cântec a fost interpretat în această zi a anului de veșnică aducere aminte 1848, pentru prima dată, în parcul Zăvoi din Râmnicu-Vâlcea.
Avȃnd acest atu major, în 1995, conducerea P.D.S.R.-istă a județului a hotărât să modernizeze parcul Zăvoi, pregătind-l pentru sărbătorirea zilei de 29 iulie. Cum nu aveau la dispoziție suma necesară unei reabilitări majore, au apelat la toate firmele de construcții din zonă. Este meritoriu faptul că toți cei la care s-a apelat au susținut ideea care propulsa justificat Rȃmnicul. Fiind directorul general al societății cu profil de construcții, Socom S.A., subordonată pe atunci direct Consiliului judeţean, am fost numit să coordonez toate lucrările din parc. Profitând de privatizarea anterioară a şantierelor noastre, am sponsorizat și executat lucrările de placare şi modernizare de la Fȃntana lui Turbatu, transformând-o în impunătorul monument la care azi se oficiază sărbătoarea Imnului (pe tăblița de marmură montată pe fântână sunt amintiți doar șefii județului, nu și pălmașii și sponsorii), am reabilitat și readus la lumină stadionul municipal, am reparat și izolat cuveta lacului, împrejmuirea parcului etc. Menționez că și ceilalți constructori de pe platforma chimică și-au îndeplinit promisiunile, așa încât, spre sfârșitul lunii iulie a anului 1995, ne puteam mândri de felul cum arăta Zăvoiul.
Dar să vezi, aici e buba! Senatorul neliniștit P.N.Ţ.C.D.-ist, Săndulescu, supărat și deranjat că P.D.S.R.-ul se umfla în pene cu asemenea „găselniţă”, – spunea el − a sărbătorii din 29 iulie, a pus pe directorul Muzeului Județean, Petre Bardaşu, un priceput specialist în istorio-grafie și arhivistică, să scotocească prin scrierile vechi doar, doar s-o găsi ceva care să atenueze importanța acestei sărbători. A fost un calcul politic meschin, care a dezavantajat flagrant orașul nostru, creând o dezbatere artificială! Petre Bardaşu a găsit o scrisoare a unui cirac brașovean al maestrului Anton Pann, Gheorghe Ucenescu (nume predestinat de învăţăcel), în care se menționa faptul că, la începutul verii anului 1848, la o sindrofie din casa unui preot din Scheii Brașovului, unde să afla și Andrei Mureșanu, autorul poeziei „Un răsunet”, s-ar fi compus, cu participarea celor doi, cântecul patriotic „Deşteaptă-te, romȃne”. Publicarea variantei lansate de Petre Bardaşu a incitat spiritele, brașovenii au început să pretindă faptul că braşoveanul Ucenescu este compozitorul, iar intonarea pentru prima dată a cântecului a avut loc la Braşov, nu la Râmnic, ajungându-se până într-acolo încȃt urmaşii lui Andrei Mureşanu au revendicat întregul imn, spunând că poetul a compus și linia melodică. Toți marii muzicologi români au afirmat fără dubii că melodia Imnului National este, de la a la z, cea a cântecului compus apriori de Anton Pann „La sânul maicii mele”. Toți aceia care-l ascultă sau îl vor asculta cântând pe Părintele Siloan, alias Dumitru Scurtu, vestitul cântăreț de muzică românească veche, în concertele sale pe tema muzicii Anton Pann-iste, îmi vor da dreptate fără nicio îndoială. Ucenescu, ciracul Anton Pann-ist, era normal să aibă ștință de compozițiile profesorului său. E posibil ca, la petrecerea privată din Brașov, el să fi încercat şi el să pună pe notele cântecului lui Anton Pann poezia lui Andrei Mureșanu, dar este o impietate să pretinzi întȃietatea unei asemenea întâmplări comune (o sindrofie cu ocazia coacerii cireșelor!), cu festivitatea populară a depunerii „Jurământului pe Constituțiune” din 29 iulie 1848 din Zăvoi, unde conform raportului oficial al comisarului extraordinar al districtului Vâlcea, Dumitru Zăgănescu, către Ministrul din Înăuntru, scrie (redăm conform ortografiei epocii):
„Într’acest pompos constituţiŭ, aflȃndu-se şi d-lui Anton Pann, profesor de musică, împreună cu cȃţi-vă cȃntăreţĭ de aceeaşĭ profesie, aŭ alcătuit o musică vocală cu nişce versurĭ prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care a ajuns entusiasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor”.
Ce poate fi mai clar? Ce muzici, ce coruri mai existau pe acele vremi „cu ton național de armonie și triumfal cu care a ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor cetățenilor”? Cum să poată fi atribuită unui ucenic de-al maestrului melodia compusă, fără niciun dubiu, în prealabil, de Anton Pann pentru cântecul „La sânul maicii mele”? În ce alt act oficial mai există menționată o asemenea dovadă de autenticitate a audiției unui cȃntec la care vibrăm cu toţii? Se poate pune la îndoială un asemenea raport, subsumȃndu-l unei scrisorici cu caracter privat? Se poate compara o sindrofie unde se cântau chansonete și se juca stos, cu o manifestație populară de depunere a jurământului pe „Constituţiune”? Premiera unei melodii are loc atunci când o solfegiezi la pian în living, ori o fredonezi sub duş, sau atunci când urci pe scenă şi o interpretezi în faţa unei mulţimi? Mă tem că, marșând pe astfel de „descoperiri”, de „interesantisme”, se poate arunca în derizoriu tot ce s-a petrecut în anul de graţie 1848 în România…
În opinia mea și, din fericire, a unui mare număr de oameni, dintre care se disting specialiști cu notorietate, toată această discuție e gratuită și inventată numai cu scopul pe care vi l-am relatat. Iată cum o snoavă, cu o discutabilă scrisorică din arhive și un mărunt dar grosolan substrat politic, a provocat avalanșa care a umbrit și încă mai umbrește, deşi într-o măsură mult mai mică, importanța sărbătoririi cuvenite celui mai însemnat simbol al neamului: Imnul Național.
Nu știu dacă ar mai fi nevoie de încă o mențiune. Toți brașovenii au sărit în sprijinul ideii care-i avantaja, pe când la Râmnic s-a întâmplat întocmai pe dos. Vâlcenii sunt cei ce au iscat această zurbă și tot ei s-au împărțit în două tabere, inegale ce-i drept. În prezent mai sunt doar câţiva brașoveni care nu renunţă în faţa evidenţei şi scociorăsc după documente ceva mai acătării.
Originea melodiei Imnului nemaiputȃnd fi pusă la îndoială, s-a lansat ideea că Anton Pann a „furat” cântecul „La sȃnul maicii mele” de la ciracul său brașovean. E o eroare uriașă, întrucât Gh. Ucenescu a fost elevul profesorului Anton Pann intre anii 1845-1849, iar cântecul „furat” fusese lansat încă din 1844, deci înainte ca ei să se fi întâlnit.
Incȃntat de descoperirea scrisoricii amintite mai sus, senatorul buclucaș, fie iertat, a încercat să-mi impună să renunț, ca primar, la sărbătorirea zilei de 29 iulie 1996. Am fost, bineînțeles, revoltat de asemenea sugestie, ba chiar am încercat cu mijloacele modeste ce le aveam la îndemână, să dau amploare acestei mari sărbători naționale cu epicentrul la Râmnicu-Vâlcea. Văzând că nu mă poate manevra, din acel moment am intrat în dizgrația senatorului, care, până atunci, se mȃndrea cu mine peste tot și mă lăuda pe toate cărările.
Colac peste pupăză, Mircia Gutău, pe atunci consilier municipal, a cerut o autorizație de construcție pentru a executa o extindere, la blocul V 1 de pe strada General Magheru, pentru care obținuse aprobarea de concesiune de la Consiliul Municipal, în scopul înființării, pentru soția sa, a unui birou notarial. Am analizat solicitarea și am semnat autorizația, întrucât am crezut − și cred și acum − că totu-i în regulă. Când a început execuţia, fără vreun temei legal, președintele blocului și cȃţiva locatari și-au exprimat zgomotos dezacordul. Au încercat să oprească lucrările de construcție pe care Mircia Gutău le angajase, din nefericire, cu muncitori din echipa vestitului Gorun şi au trimis o reclamaţie „apărătorului oropsiților” și anume senatorului avid de scandaluri, Șerban Săndulescu. Acesta, sperȃnd în declanşarea unei vânzoleli care-l va scoate în evidenţă, a venit la mine, cu o falcă-n cer şi una-n pămȃnt, cerȃndu-mi anularea autorizaţiei de construire. Pe bună dreptate, am refuzat şi, de atunci, să te ţii, am ajuns inamicul public numărul 2, fiindcă numărul 1 era ocupat, fără drept de apel, de Bebe Ungureanu, deşi toţi trei eram liderii aceluiaşi grup politic.
Ar trebui să mai lămurim un lucru. Despre morţi, numai de bine, dar e normal ca acest bine să escamoteze adevărul? Avem acest drept? Eu cred că nu! Mai ales atunci cȃnd acţiunile celui decedat au influenţat − în defavoarea oraşului − evenimente ulterioare.
