Râmnicul uitat – Obârșia (3)

199 0

Prin anii 20, ani de înfloritoare prefacere a urbei, ca și a întregii țări, dealtfel, când centrul Râmnicului se popula treptat cu case noi, gen „vilă”, cu cafenele, restaurante „de elită” unde cântau, la vremea serii, vedetele en vogue, din Capitală, când apăruseră automobilele – puține la început,e drept – ce înlocuiau pe nesimțite trăsurile cu cai, atât de pitorești în peisajul Râmnicului de odinioară, când reputate trupe teatrale din București făceau aici popasuri, adunând în sala Adreani de pe Bulevard mai toată protipendada amatoare de distracții sau pe snobii ce apăreau în loji sau benoare în haine negre, purtînd monoclu, cămăși scrobite și cravată, când populația sporise simțitor, în primul rând cu oameni de ispravă sosiți de peste munți, în urma reîntregirii neamului – bunicul, ce se îndrepta senin spre vârsta senectuții (trecuse bine pragul celor 60 de ani), se număra printre bancherii de frunte ai urbei, stimat în societatea înaltă, prețuit, a cărui onorabilitate nu-i fusese niciodată pusă la îndoială, ducând o viață austeră, modestă, deși îmbelșugată, în casele de pe strada Carol, în care primea, după-amiezele, cu fast, oameni politici sau de afaceri purtând cu ei discuții lungi, „în branșă”, la o cafea sau șvarț și coniac „comandă specială” de la Salonic, în somptuosul salon cu canapele moi, plușate și draperii din catifea bogată, cu ciucuri, după moda vremii, acoperind ferestrele care dădeau spre Știrbei Vodă.

Asistența medicală (scurtă istorie)

Prosperitatea bunicului a durat trei-patru decenii (istoria „ascendenței și decăderii) unei vieți de muncă mistuitoare, repetând aidoma, după un secol, „invențiile” elucubrante și totuși autentice, întâlnite în romanele balzaciene), până la criza economică din 29, în urma căreia a sărăcit (mai binezis, a părăsit situația de om prosper, cu stare) din cauza prăbușirii băncilor în care își investise agoniseala, a sărăcit cu mult mai repede decât îi trebuise ca să dobândească poziția privilegiată la care ajunsese și, astfel, a trebuit să vândă acareturile, trăsura, moșia cu pomet și vie din Troian și unul din imobilele identice unul cu altul și vecine de pe strada Carol, resemnându-se să-și ducă bătrânețea cu demnitate în vechea casă bătrânească, încăpătoare, confortabilă, gospodărește întreținută, în care i s-au născut băieții și fetele, o parte din nepoți. La vremea când, copil, au început să se desprindă din ceața aburoasă a vârstei mele fragede primele imagini și amintiri – clișee despre eș, bunicul era un om bătrân, sfârșit și dezgustat de viață, cotropit de o artroză care-i îngreuia mișcările și-i provoca dureri sfâșietoare, ce nu îl impiedicau să meargă drept, purtându-și cu demnitate suferința, reprezentare de acum, săracă în detalii din cauza timpului, cu greu suprapunându-se legendei care circula prin casă (nu fără un orgoliu bine deghizat) a omului activ, tenace, vioi, răzbătător și aprig, care, de exemplu, într-o situație conflictuală cu un domn din lumea bună, a interpus între preopinent și el (bunicul fiind mai scund decât acesta) un scaun și, urcându-se pe el, i-a administrat în fugă două perechi de palme răsunătoare, evenimentul circulând o vreme cu mare haz prin cafenelele din centrul urbei.

Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *