9 noiembrie 1330
Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare.
Bătălia a fost menționată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI (la peste 100-200 ani după evenimentul descris), care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.
De asemenea, bătălia este pomenită mai târziu și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict.
În toate aceste izvoare nu este menționat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc despre „munții ziși ai Posadei”, deși într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”. Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost introdusă și încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 și cea din 1330 s-ar fi desfășurat în aceleași locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.
În 1324 Basarab I se afla sub suveranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român cucerește Severinul, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului său.
În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică armată, pleacă din Timișoara să-l pedepsească pe fostul său vasal, Basarab I, cneaz al ținutului. Ocupă Banatul de Severin și înaintează prin Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeș. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare se instalează foametea încă de la intrarea în Țara Românească. Pe drum, Carol Robert primește o solie din partea domnitorului roman care îi aduce o propunere de pace.
Deși Basarab I își plătea conștiincios arenda pentru vasalitatea acordată (conform contractelor cu coroana ungară asupra drepturilor si folosirea resurselor naturale, contract păstrat in corespondenta papală), regele Ungariei s-a lăsat ațâțat de adversarii lui Basarab, voievodul Thomas din Transilvania si fiul lui Niklas Gara, de-al îndepărta pe Basarab, sperând astfel că ei vor putea obține investitura vasalității asupra Valahiei. Astfel Basarab nedorind un război devastator a oferit generos regelui o despăgubire pentru campania sa.
Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deși i se promitea generos o despăgubire a 7.000 de mărci de argint, cedarea cetății Severinului și trimiterea unui fiu la curtea ungară ca garanție, “numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele“.
Carol Robert răspunde cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară ajunge la Curtea de Argeș, pe care o găsesc pustie și o incendiază.
Unele relatări ungurești dar și cronica lui Jan Długosz povestesc despre un armistițiu încheiat între cele două părți beligerante, cu condiția ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. Ghizii români puși la dispoziția regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri într-un defileu unde acesta le pregătise o capcană. A. D. Xenopol se îndoia de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea rușinoasă a armatei regale.
Cert este că odată ajunși în acea vale îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt atacați și zdrobiți. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.
„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.”
—Cronica pictată de la Viena
După lupta de 3 zile, 9 – 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. Se reîntoarce către patrie tot prin Timișoara.
Printre victime, alături de numeroși nobili, s-au numărat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au fost luați în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”.
„Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.”
—Cronica pictată de la Viena
Un document maghiar din 1351 menționează că în ajutorul românilor au venit și cete de tătari („păgânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menită a spori numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea ungurilor. Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.
Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să o întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele.
Dar ce a rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a însemnat practic nașterea unui nou stat feudal independent, Basarab I asumând titlul de Mare Voievod.
Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locației a constituit-o drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într-adevăr românii i-au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.
Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la Viena menționează doar „o cale oarecare” (quondam via), între „locuri strâmte” (passus strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bătăliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească. În neconcordanță cu această relatare, documentele emise de curtea maghiară, precum și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.
Victoria de la Posada a condus la independenţa voievodatului Munteniei.
Sursa: ro.wikipedia.org
Corina Enache
