Noi tipuri de firme bazate pe cunoştinţe

Schimbările fundamentale de natură economică aferente economiei bazată pe cunoştinţe se reflectă şi în schimbări de natură structural-organizaţională în cadrul său. Acestea constau în:

1. apariţia unor noi tipuri de organizaţii, cum ar fi întreprinderea reţea, clusterul, firma ambidextră, organizaţia virtuală etc.
2. dezvoltarea unor tipuri de organizaţii netipice, apărute anterior, cu funcţionalitate şi caracteristici parţial schimbate, determinate de trecerea la economia bazată pe cunoştinţe. Din această categorie fac parte incubatoarele, centrele de afaceri, consorţiile, networkingul etc.

Reţeaua de firme sau networkingul constă într-un complex de firme, autonome din punct de vedere juridic, între care se dezvoltă multiple, complexe şi permanente relaţii de natură umană, informaţională, comercială, tehnică, financiară etc., care le permit să realizeze şi comercializeze în comun anumite produse şi servicii în condiţii superioare ale raportului preţ/calitate, pe baza valorificării mai eficiente a cunoştinţelor şi celorlalte resurse de care dispun organizaţiile componente.

 La baza networkingului se află principiul stakeholderilor, networkingul încorporând toţi sau o parte apreciabilă din stakeholderii specializaţi sau focalizaţi pe anumite produse şi/sau servicii care-şi desfăşoară activităţile pe aceeaşi piaţă şi/sau în aceeaşi zonă. Stakeholderul este o persoană sau un grup de persoane care au interese importante în funcţionarea şi performanţele unei organizaţii, pe care le poate influenţa de o manieră semnificativă.

Caracteristic reţelelor economiei bazată pe cunoştinţe este integrarea de firme inovative. Potrivit unui studiu al OCDE există cinci tipuri de reţele de firme- inovative pe care le prezentăm în tabelul următor:

În economia bazată pe cunoştinţe, reţeaua de firme se conturează ca o potenţială a treia formă de organizare economică, plasată între piaţă şi întreprinderea clasică. Reţeaua de firme combină avantajele organizaţionale ale firmei cu atragerea de noi cunoştinţe şi resurse, realizarea economiilor de scală, flexibilitate sporită şi sinergie superioară. Aceste elemente reprezintă principalele lor atuuri, care determină performanţele şi proliferarea reţelelor de firme.

Clusterul

Un cluster este o reţea de firme, care utilizează formele de partajare a cunoştinţelor. Însăşi în definirea clusterelor elementul de bază îl reprezintă cunoştinţele, considerate concomitent ca resurse şi produs esenţial al firmelor implicate. Clusterul reprezintă un mecanism care intercorelează firmele componente la un nivel superior, făcându-le să acţioneze ca un sistem integrat, corelând avantajele de individualitate şi complementaritate ale reţelei, şi ale intensei întrepătrunderi dintre activităţile implicate, similare în bună măsură cu cele unei organizaţii mari.

Caracteristica clusterelor este organizarea flexibilă, fiecare firmă îndeplinind anumite activităţi în funcţie de cerinţele pieţii şi de strategia clusterului.

Astfel,  intervin frecvente schimbări în ceea ce priveşte generarea, obţinerea, utilizarea, stocarea, protejarea şi vânzarea cunoştinţelor clusterului. O a doua caracteristică a clusterelor rezidă în accentul pe învăţarea organizaţională, care adesea este statuată ca un scop al constituirii şi funcţionalităţii clusterului.

Buna funcţionare a clusterului depinde de existenţa unui element – cheie, în jurul căruia gravitează deciziile şi acţiunile firmelor implicate. Acesta poate fi  numele mărcii unei companii sau al unui produs sau serviciu.

În ceea ce priveşte evoluţia clusterului remarcăm faptul că, deşi a apărut grupând firme din aceeaşi zonă, de regulă de dimensiuni reduse, tendinţa este extindere spaţială, distanţa geografică, fără să devină neimportantă, nemaireprezentând o graniţă în dezvoltarea lor. Cu cât clusterul este concentrat mai intens pe cunoştinţe, cu atât factorul spaţial devine mai puţin important.

Realizarea unui cluster implică un proces complex, structurat în trei etape:

1. Etapa de pregătire, care constă în:

• Analiza SWOT
• Stabilirea obiectivelor comune
• Identificarea partenerilor
• Elaborarea planului de afaceri

1. Etapa de implementare, care cuprinde:

• Stabilirea structurii organizatorice optime
• Dezvoltarea şi furnizarea de servicii specifice
• Inovarea
• Informarea periodică a partenerilor şi clienţilor clusterului şi activitatea de relaţii publice

1. Etapa de dezvoltare, care constă în:

• Monitorizare şi evaluare
• Învăţare şi management strategic.

Deşi unele elemente incluse în demersul strategic de mai sus sunt discutabile, după opinia noastră, în ansamblul său, acesta poate ghida construirea unui cluster. De reţinut că un cluster performant are la bază un lanţ al valorii.

În ultimii ani se constată o puternică tendinţă de proliferare a clusterelor, datorită multiplelor avantaje :

• Cooperarea între firme la costuri mai reduse,
• Crearea de posibilităţi mai mari de inovaţii pentru persoane şi organizaţii,
• Divizarea şi diminuarea costurilor şi riscurilor pentru activităţile de cercetare-dezvoltare derulate,
• Realizarea unei flexibilităţi tehnice, economice şi organizaţionale superioare,
• Reducerea perioadei necesare pentru fabricarea produselor,
• Diminuarea timpului de comercializare a produselor şi serviciilor rezultate,
• Realizarea de costuri unitare mai reduse datorită economiilor de scară, la nivelul clusterului.

In funcţie de abordarea inovării şi modul de previzionare a activităţilor, clusterele se divid în cinci categorii: inovatoare, centrate pe viitor, „mijlocaşe”, incepătoare, futuriste.

Firma reţea

Deşi apărută încă din deceniul al nouă-lea al secolului XIX, firma reţea nu s-a manifestat până la începutul secolului XX decât rareori, mai ales în SUA. Firma-reţea prezintă caracteristicile următoare:

1. înfiinţarea unei firme de mici dimensiuni, ce vizează producerea şi comercializarea unui produs, derulat numai prin intermediul altor firme;
2. utilizarea în cadrul firmei a unui număr redus de persoane – de regulă 3-10 – care, cu excepţia a 1-2 funcţionari, toţi sunt foşti manageri şi specialişti reputaţi în domeniul lor de expertiză, în fabricaţia şi comercializarea produsului respectiv;
3. posedarea ca resursă principală de către fondatorii firmei, a ansamblului cunoştinţelor manageriale, juridice, comerciale, financiare şi tehnice esenţiale aferente produsului sau serviciului care formează specificul companiei;
4. desfăşurarea activităţilor firmei are la bază cu precădere capitalul intelectual reprezentat de cunoştinţele, relaţiile, prestigiul managerilor şi specialiştilor care înfiinţează firma, celelalte tipuri de capital neavând un rol esenţial;
5. crearea de către firma-reţea a unui plan riguros de finanţare, fabricare şi comercializare a produselor, realizat prin participarea mai multor firme, care derulează activităţile necesare, pe baza de comenzi clar stabilite;
6. încheierea de către firma-reţea de contracte cu orizont de timp îndepărtat cu firmele care colaborează cu repere, servicii de marketing, vânzare, distribuţie etc. la dezvoltarea afacerii;
7. focalizarea muncii componenţilor firmei reţea asupra coordonării, controlării şi motivării participanţilor la realizarea proiectului.;
8. menţinerea controlului afacerii prin protejarea riguroasă a cunoştinţelor- cheie care asigură individualitea şi succesul afacerii. Singurii care le posedă şi gestionează în totalitate sunt managerii firmei reţea;
9. concentrarea activităţii firmei reţea asupra gestionării, valorificării şi înoirii cunoştinţelor privitoare la obiectul său de activitate.

Firma reţea, care are configuraţia de mai jos, va prolifera foarte mult în perioada următoare , întrucât tot mai mulţi manageri şi specialişti foarte buni vor dori să-şi valorifice cunoştinţele în mod independent,  devenind întreprinzători şi manageri, creându-şi o libertate de decizie superioară şi acţiune în generarea, utilizarea şi gestionarea cunoştinţelor proprii, în condiţiile obţinerii unor venituri superioare.

La nivelul Uniunii Europene, în vederea amplificării și accelerării dezvoltării clusterelor s-au realizat mai multe acţiuni majore

• Crearea în 2007 a Observatorului European al Clusterelor, care este o platformă on-line unde sunt concentrate informaţiile şi analizele privind clusterele şi politica europeană a clusterelor; mai recent, această platformă furnizează şi alte servicii de training, consultanţă etc.
• Înfiinţarea Grupului European pentru Politica de Clustere, format din specialişti reputaţi din majoritatea ţărilor UE, care contribuie la fundamentarea politicii UE a clusterelor şi la supervizarea implementării sale.

În contextul Strategiei 2020, acest grup a formulat trei principii şi anume:

1. Programele de dezvoltare a clusterelor trebuie să fie asociate cu eforturi intense de îmbunătăţire a condiţiilor contextuale, de mediu de afaceri
2. Suportul public pentru programele de clustere trebuie să se bazeze pe abilitatea şi voinţa clusterelor de a se moderniza, din perspectiva intensificării concurenţei la nivel global, planetar
3. Programele de clustere trebuie să fie derulate în cadrul unor politici integrate, cu roluri şi responsabilităţi precis stabilite pentru Comisia Europeană şi statele membre.

Grupul European pentru Politica de clustere, împreună cu mai multe Direcţii Generale ale Comisiei Europene, elaborează în 2011, în contextul Strategiei 2020, o strategie pentru clustere şi reţele competitive global, care va direcţiona dezvoltarea clusterelor în Europa.

Firma emergentă

Categorie structural-organizaţională axată pe inovare – deci generare şi utilizare de cunoştinţe noi – firma emergentă a apărut în SUA, în deceniile trecute, în domeniile de vârf precum biotehnologia, chimia de sinteză, microprocesoarele, etc. Firmele emergente se caracterizează prin focalizarea lor asupra generării de cunoştinţe noi, cu o pronunţată originalitate şi asupra valorificării lor în plan comercial pe baza proiectării şi implementării unor complexe şi inovative mecanisme manageriale, tehnice şi umane.

Specific lor este ponderea mare a activităţilor de cercetare-dezvoltare, modificările rapide în dimensiunea şi dinamica acestora, utilizarea unui instrumentar managerial evoluat.

Ciclul de viaţă al firmei emergente este marcat de stadiul în care se află suportul său ştiinţifico-tehnic.

Aceasta prezintă următoarea formă:

• Stadiul ştiinţific, în care apar primele rezultate ale cercetării ştiinţifice aplicabile pe piaţă;
• Stadiul tehnologic, unde are loc transferul de la procedurile tehnologice de laborator, la procesele tehnologice standard, cu o eficacitate substanţial mărită. Are loc o propagare largă a noilor tehnologii, atât în mediul ştiinţific cât şi cel de afaceri.
• Stadiul de comercializare, unde rolul principal îi revine realizării de produse vandabile pe piaţă, pe baza utilizării noilor tehnologii. Accentul se pune pe funcţiunile comercială şi de producţie, în detrimentul celei de cercetare- dezvoltare, managementul axându-se asupra finalităţii comerciale a rezultatelor obţinute.

De menţionat că faza a doua şi, în special, a treia este vitală pentru  poziţionarea firmei într-un mediu cu un pronunţat dinamism. În faza iniţială managerii firmei trebuie să fie capabili de inovare tehnologică, întrucât supravieţuirea şi dezvoltarea organizaţiei depind de asigurarea condiţiilor solicitate de comercializarea noii tehnologii. Poziţionarea organizaţiei necesită implică patru zone cheie[1] aşa cum rezultă şi din Figura 2.12.

Din punct de vedere comercial, aspectele legate de prioritizarea activităţilor de inovare şi a outsourcing-ului sunt cele mai importante. Primele stabilesc gama sorto-tipo-dimensională a produselor şi serviciilor noi în care se concretizează noua tehnologie.

Organizaţia virtuală

Termenul de organizaţie virtuală, lansat la începutul deceniului 1990-2000, a început să fie utilizat cu o frecvenţă relativ mare abia în ultimii ani. Organizaţie virtuală este un ansamblul de firme de producţie plasate pe diferite locaţii, care conlucrează, în cadrul unui mediu distribuit, în vederea realizării unui anumit obiectiv, remodelându-şi substanţial activităţile implicate, axate pe generarea şi utilizarea de cunoştinţe, între care se derulează intens procese de comunicare corespunzătoare anumitor standarde, folosind substanţial noile tehnologii informaţionale şi de comunicaţii.

O organizaţie virtuală se constituie şi funcţionează pe baza mai multor aspecte:

1. Declanşarea construirii sale începe cu identificarea de către o firmă sau un grup de organizaţii, de regulă de dimensiuni reduse, a unei oportunităţi de natură inovaţională, cu un pronunţat conţinut ştiinţific, care implică un volum apreciabil de cunoştinţe şi de alte resurse, asigurate prin implicarea mai multor firme;
2. Firmele componente sunt complementare, care permite obţinerea efectului sinergetic, pe baza generării de noi cunoştinţe şi a utilizării lor eficace, în comun;
3. Reactivitatea ridicată în decizii şi acţiuni a firmelor implicate, este o condiţie sesenţială pentru a dispune de abilitatea de a identifica şi valorifica oportunitatea respectivă;
4. Crearea masei economice critice care facilitează obţinerea profitabilităţii, chiar şi în condiţiile în care concurenţii sunt firme foarte mari şi competitive;
5. Fundamentarea desfăşurării activităţilor pe un sistem organizatoric flexibil, capabil să se adapteze la specificitatea participanţilor, concomitent cu orientarea eficace a activităţilor asupra realizării obiectivului prestabilit;
6. Generarea de intense procese inovative în cadrul firmelor participante, stimulate de individualitatea şi eterogenitatea firmelor implicate;
7. Derularea unor procese de comunicare intense între organizaţiile şi persoanele implicate, adesea în timp real, mijloacele şi tehnologiile moderne utilizate permiţând depăşirea în cea mai mare parte a problemelor determinate de distanţa ce le separă;
8. Optimizarea utilizării cunoştinţelor şi a celorlalte resurse implicate în proiect, în condiţiile în care organizaţiile implicate utilizează infrastructura în comun şi partajează cunoştinţele, riscurile şi profiturile afacerii;
9. Finalizarea activităţilor în produse noi, competitive, datorită proceselor de generare şi utilizare de cunoştinţe şi a reducerii costurilor aferente diferitelor procese, ca urmare a nivelului tehnic şi competenţelor deosebite posedate şi a unei diviziuni a muncii raţionale a firmele implicate.

Putem considera că organizaţia virtuală este, în fapt, un tip de cluster evoluat, care posedă anumite caracteristici specifice, determinate de axarea sa pe activităţi de producţie, procese inovative şi de utilizarea de tehnologii informatice şi de comunicaţii evoluate.

Principalele caracteristici ale organizaţie virtuale:

– În cadrul său se realizează o gamă restrânsă de activităţi, dar esenţiale,

– Activităţile efectuate în acdrul firmei reprezintă o parte critică a lanţului valorii implicat de realizarea produselor comercializate,

– Activităţile constau, în mare parte, în generarea, prelucrarea şi schimbul de cunoştinţe,

– La baza activităţilor manageriale şi informaţionale ale firmei se află tehnologiile de vârf, cu o puternică componentă informatică,

– Organizaţia care comercializează produsul apelează întotdeauna la mai mulţi parteneri care lucrează pe cont propriu – care realizează o parte majoritară a activităţilor operaţionale implicate,

– În cadrul său se utilizează pe scară largă munca în echipă şi echipele de manageri şi specialişti bazaţi de cunoştinţe,

– Structura internă a organizaţiei virtuale este, de regulă, plată, insuficient de precis definită, caracterizându-se printr-o flexibilitate ridicată,

– Organizaţia, în ansamblul său, este deosebit de funcţională, inovativă şi rapidă în decizii,

– Avantajele sale competitive cele mai frecvente sunt capacitatea de a satisface rapid cerinţele pieţei şi la preţuri competitive, pe baza valorificării de cunoştinţe strategice, adesea unice.

Aceste caracteristici tind să se dezvolte pe măsura maturizării organizaţiilor virtuale.

În ultimii ani construirea şi dezvoltarea organizaţiilor virtuale se bazează pe abordări mixte economico-informatice, cum ar fi arhitectură orientată pe servicii (SOA), care asigură o ridicată interoperabilitate în cadrul organizaţiei virtuale.

În concluzie, organizaţiile virtuale vor prolifera, întrucât şi fundamentele sale – referitoare la natura produselor realizate, cunoştinţele, mijloacele informatice şi de comunicaţii utilizate – cunosc o rapidă dezvoltare, determinând obţinerea de performanţe competitive pe pieţele interne şi internaţionale.

Corneliu Cirstea