Tudor Vlădescu transmite din Singapore
Atunci când lucrurile merg bine, expresia cea mai des folosită este “un calcul matematic”. Acum zece ani am făcut și eu unul, destul de simplu. Am comparat oferta din domeniul educației în orașul în care stăteam cu cea în care aș fi putut să mă mut. În Macao, un oraș fascinant și cosmopolit, dar încă patriarhal în comparație cu giganticul Hong Kong din apropiere, o fostă colonie portugheză în care fortărețe, temple și biserici din secolul al XVIII-lea se învecinau relaxat cu hoteluri și cazinouri care se construiau pe atunci în frenezie, depășind poleiala colorată a Las Vegasului, cele două fete ale noastre mergeau la o grădiniță portugheză, unde se vorbea și engleză, dar și dialectul chinez local, cantoneza. Toate ar fi fost în regulă, dacă acasă am fi vorbit una din cele trei limbi. Dar uite că acasă vorbeam română, și asta însemna că fetele ar fi crescut în cvadrilingvism. Acest termen nici nu există în literatura de psihologie infantilă, maximul acceptat fiind trilingvismul. Dar în Singapore lucrurile stăteau mai bine, școala de stat oferind cursuri de calitate doar în engleză și chineza mandarină. Cu româna, pe care mă încăpățânam să o păstrez ca mod de comunicare uzual, copiii vorbeau trei limbi.
Unu plus doi e mai puțin decât unu plus trei. Acceptabil, deși pe săracii copii nu i-a întrebat nimeni dacă sunt de acord cu o asemenea aventură lingvistică și existențială. În romanul autobiografic “Vorbește, memorie”, Vladimir Nabokov are un pasaj în care descrie lumea trilingvismului dobândit la vârsta copilăriei. Faptul că orice obiect sau concept are o listă de termeni sau expresii cu care sunt asociate face ca lumea înconjurătoare fie mai mult decât tridimensională, un loc de care doar fizica pe care a rescris-o Einstein o poate descie teoretic. Dar cum orice are un preț, acest spațiu al relativității lingvistice, această bogăție de cuvinte a fost plătită și ea prin dificultatea stabilirii unor repere culturale.
Pentru un român născut și crescut într-o societate în care se vorbea exclusiv limba română, fiecare obiect sau concept avea un singur nume. Cu reperele culturale lucrurile stăteau ceva mai complicat, căci societatea totalitară din anii socialismului oferea un sistem de repere fals: un partid, un conducător, o lume de imnamici externi și o istorie culturală cenzurată și rescrisă pentru a glorifica partidul și conducătorul. Din familie, de la prieteni și din cărți, o serie de repere putea fi aleasă, pe furiș. Dar la prima plecare în străinătate lucrurile s-au schimbat radical. Știind că se va muta pe termen lung într-o țară îndepărtată, oricine va trece prin momente de dezorientare, va cunoaște apăsarea din piept pe care o generează contactul cu necunoscutul, va avea senzația de cădere în gol. Această senzație se numește anxietate. Trece cu timpul, însă stările sunt atât de puternice încât nu pot fi uitate. Și ea se datorează faptului că reperele existenței uzuale, adică locurile copilăriei, părinții și prietenii, școlile și locurile de muncă sau traseele obișnuite de plimbare sau cumpărături, ca să nu mai punem la socoteală dealurile și pădurile, râurile și livezile, toate sunt lăsate în urmă. Reperele vieții de acasă rămân în memorie, dincolo de linia orizontului, alte repere așteptând să fie stabilite.
Un curs de civilizație europeană pentru studenții din Singapore presupune și o inițiere în istoria antică, iar civilizația egipteană nu poate fi omisă. Vorbind despre mitologie, temple și artă vizuală, o întrebare de rutină este se referă la funcția monumentelor arhitecturale. Pentru temple și piramide, ele sunt simplu de ghicit, dar ce se întâmplă cu un monument aparent inutil cum este un obelisc? Cui îi folosește el? Scoase din contextul lor egiptean, cele din Roma, Londra sau Paris au devenit parte a civilizației europene, iar inscripțiile despre gloria faraonilor nu mai sunt citite de nimeni. Și discuțiile cu studenții rămân fără o concluzie până când cineva își aduce aminte că există un obelisc chiar și aici, în Singapore.
Eu personal nu am auzit de vreun curs de civilizație asiatică în facultățile europene oferit ca modul de bază, parte a corpului de cursuri menit să deschidă perspective globale studenților indiferent de specializare, ci numai la catedrele de limbi orientale. În Singapore, cursul de civilizație occidentală este oferit de câteva universități și institute politehnice pentru ca odată ieșiți pe piața muncii acasă sau în străinătate, studenții să se poată adapta mai ușor și să treacă într-un timp mai scurt de anxietatea străinătății. Ei citesc clasici ai literaturii, fac proiecte de explorare a spațiului geografic european și a tradițiilor. Și descoperă Europa chiar la ei acasă, găsind coloane corintice, arcade romane sau decorațiuni neogotice pe clădirile de patrimoniu. E adevărat că, fără a include în discuție internetul, ei se pot documenta ușor din surse avizate, în aproape fiecare mall sau prin preajmă existând câte o bibliotecă unde albumele sau cărțile de istorie europeană se găsesc cu ușurință, însă pentru străinii care vor să studieze civilizația asiatică Singapore, lucrurile nu stau chiar așa. Cum există un singur manual dedicat exclusiv istoriei Asiei (scris de Rhoads Murphey), ei nu au de ales decât să caute lucrări despre regiuni și perioade distincte din Asia sau să citească lucrări de istorie universală de unde să selecteze pasajele despre Asia. Și reușesc, cu o singură condiție: să găsească un reper de la care să poată porni în studiul istoriei.
La poalele dealului Fort Canning, unde britanicii au construit primele depozite, cartiere de locuințe și fortărețe la începutul secolului al XIX-lea, se află acum Muzeul Civilizațiilor Asiatice, iar în apropiere, un obelisc trecut cu vederea de turiști, căci zona este plină de monumente istorice mai impunătoare sau mai faimoase. Statuia lui Stamford Raffles, cel ce a organizat schimburile comerciale din insulă sub autoritatea imperială britanică este și ea acolo, cu mâinile la piept și îmbrăcat un pic cam gros pentru clima locală. Dar obeliscul Dalhousie din apropiere, o replică de dimensiuni mai mici a giganticului Ac al Cleopatrei din Trafalgar Square, Londra, nu pare să atragă mulțimile. Ridicat la 1850 cu ocazia unei vizite oficiale, el a a avut un rol foarte precis, acela de a marca un punct de trafic liber, unde comercianții se puteau stabili și face afaceri fără a plăti taxe. Unul dintre motivele pentru care Singapore a prosperat în ultimii o sută cincizeci de ani e reprezentat de un stâlp de piatră ce nu mai are funcția de a atrage privirea căpitanilor de vas, ci odihnește discret la umbra copacilor seculari.
Fără a intra în detalii legate de funcționarea sistemului de porturi libere inițiat de britanici, important este că pentru orice neguțător e mai bine să plătească taxe mai mici, iar un volum mare de mărfuri tranzacționate susține fără probleme un aparat administrativ local fără corupție sau economie subterană. Așa cum Hong Kong, un port liber stabilit cam în aceeași perioadă în sudul Chinei, a făcut ca Macau, poarta tradițională a Chimei spre Europa să intre în declin, la fel Singapore a mutat axa comercială din Malacca, un port prosper timp de trei sute de ani, în Singaporele aflat în apropiere, însă plasat în așa fel încât obeliscul ce semnala scutirea de taxe să fie vizibil de pe orice vas care urma traseul maritim între Asia și Europa.
Un experiment similar s-a încercat și în România, unde portul Sulina a fost zonă liberă de taxe, însă războaiele, conflictele de interse și faptul că a fost ocolit de traficul maritim intens de dinaintea Revoluției lndustriale a limitat activitatea la câteva zeci de ani. Macau avea și el obeliscurile lui, ridicate pe fațada Catedralei Sfântul Paul, care se pot vedea și azi, deși catedrala din spatele fațadei a dispărut demult într-un incendiu. Erau puse pe o un locaș de cult, și asta spune mult despre prioritățile cuceririi imperiale portugheze față de cea britanică. Fiecare om are posibilitatea să își aleagă singur, în deplină libertate, punctele de reper. Apoi să le schimbe, dacă e nevoie. Într-un oraș în care funcționează matematica profitului de ceva timp, unor copii care învățau în limba engleză și chineză la școală li s-a oferit un punct de reper, pentru mine primul dintre cele dobândite acasă: limba română. Cât despre celelalte, ele însele sunt responsabile să și le aleagă, dacă se pricep cât de cât la matematică.
Tudor Vlădescu este corespondentul ziarului Curierul de Râmnic din 15 ianuarie, 2020
