„Nu fac zgomot. Eu doar mă joc”. Din nou spre Singapore (1)

185 0

Tudor Vlădescu transmite din Singapore

 

 

Zâmbesc. Fără discriminare, dar nici cu vreun motiv identificabil. Până să trec de control, care însumează patru filtre diferite, fusesem serios. Poate de grijă să nu fi uitat ceva, dar nu chiar așa de panicat ca mătușă-mea, care de fiecare dată când zboară verifică fiecare detaliu de zece ori. Poate că am fost influențat de cartea pe care acum, când avionul decolează, aprpape am terminat să o citesc. E scrisă de un filozof care spune de la început că unele pasaje sunt slăbuțe. Sunt, dar odată  anunțate, chiar și acelea devin hazlii. Căci am ales o carte de umor, rarissimă intervenție într-un peisaj publicistic destul de plângăcios, înfuriat sau scrâșnit din dinți.

Revenind la zâmbete, ele sunt destul dr riscante, asta în condițiile în care nu vând nimic nimănui. O doamnă în vârstă m-a țintuit cu o privire înghețată, posibil pentru că nu era o adeptă a intelectualismului arogant pe care îl afișam prin lecturi din cărți prospăt scrise de un intelectual din tagma celor stânjenitori pentru politicieni. O tânără cu alură de balerină mi-a țintuit verigheta. Un copil purtat în brațe de mama lui a lăsat să i se prelingă o dâră de scuipat pe bărbița adorabilă. Încerca să facă, probabil, baloane, doar că nu avea vârsta legală să poată mesteca gumă. Dacă o fi existând.

Pe drum spre aeroport nu am zâmbit, de asemenea. Traficul era relativ fluent, dar ideea de parteneriat în trafic pare să fi rămas o formulă din cărțile de pregătire pentru dobândirea permisului de conducere. Nu intru în detalii, dar sper din tot sufletul ca foarte puțini dintre șoferii întâlniți azi să fie și piloți. Încă puțin și atingem plafonul de croazieră. În spatele meu un mic Domn Goe s-a jucat cu toate clapetele posibile din fața lui, care se transmit ca mici seisme drept în coloana mea vertebrală. Mamițica lui nu a observat mimic, fiind prea concentrată să facă poze cu diverse unghiuri ale clădirilor din dreptul aeroportului. Asta până copilul a descoperit clapeta centurii, care face la fel de mult zgomot ca o tobă. Apostrofat, copilul a răspuns prompt, spunând că e supărat și pe ea, și pe încă două rude. Dar tare de tot!  Calmă, Mamițica l-a cumințit cu un simplu „Ia vezi!”

Acum zece ani zburam pentru prima oară spre Singapore. Un prieten bun, portughez pe numele lui Antonio, m-a condus la aeroport, în Macao, China. Un zbor relativ scurt spre un oraș în care, ca în orice nou oraș, o luam de la capăt. Fusesem avertizat de Antonio că Singapore e faimos pentru multe lucruri bune, dar are și prostul reanume al unui loc din care lipsește cu desăvârșire umorul. M-am gândit în acel moment că un asemenea loc trebuie să fie foarte amuzant. Dar chiar nu e de glumă când o iei de la capăt. Înțelegi atunci că jocurile de noroc sunt nimic față de jocul de-a „înapoi la pătratul unu”. Căci acesta din urmă  nu e pe bani, ci pe bani și timp. De două ori mai riscant. Spre deosebire de cel de acum zece ani, autorul de azi al acestui articol, care are deja peri albi, ține să vă mulțumește pentru că ați avut răbdarea să îl parcurgeți, vă propune să vă mai rupeți din timp pentru a mai citi și alte articole despre „Singapore văzut de pe Măgură”. Și vă amintește că dacă nu chiar cu zece ani, ci câteva minute, dar de îmbătrânit ați îmbătrânit un pic și dumneavoastră.

Tudor Vlădescu este corespondentul nostru din Singapore, incepând cu 15 ianuarie, 2020.

Articole asemănătoare

Fluturi și ziduri (3)

Postat de - 5 februarie, 2020 0
FacebookTwitter Corespondență din Singapore, de la Tudor Vlădescu Dacă atunci când un fluture din Mexic, bătând din aripi, nu poate…

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *