VÂLCEA – MĂRCI IDENTITARE
Texte pentru un discurs despre identitatea și personalitatea culturală a Vâlcii
„… coeur de la Roumanie et patrie de la patrie…”
(Henri Focillon despre Vâlcea, 1922)
Știu, citind titlul noului serial publicistic pe care-l propun revistei, veți spune: iată încă o lozincă, o declarație zgomotoasă de patriotism local, de care retorica noastră publică este sătulă: Vâlcea este unică, prima, cea mai-cea mai… În condițiile în care recunoaștem existența unei identități naționale (pe care ar trebui, mai întâi, s-o cunoaștem, ca s-o putem apăra și promova, de vreme ce avem și un minister și direcții județene de profil), nu e, oare, deplasat să ne batem cu pumnul în piept cu o identitate vâlceană / argeșeană / sibiană etc. ?!
Nu, nu este, cred eu, pentru că identitatea națională despre care vorbim nu este o generalitate și o abstracțiune, consistența ei se constituie sau se concretizează (depinde din ce unghi de vedere o privim) din / în multiplele identități zonale / locale, fiecare cu configurația ei particulară. Identitatea națională nu este o sumă de identități locale, dată o dată pentru totdeauna, ci o realitate complexă și dinamică, structurată pe un sistem unitar, în care particularitățile locale își au rostul și rolul lor, atât în raport cu întregul, cât și în relațiile dintre ele. În această viziune integratoare, Vâlcea reprezintă, incontestabil, prin obârșiile, genezele și producțiile sale culturale, un eșantion și chiar un nucleu de identitate și unitate națională, de românitate esențială.
Pe de altă parte, veți obiecta: orice am face și orice am drege, Vâlcea rămâne o provincie, mai mult sau mai puțin anonimă, cenușie, mediocră. Pentru că există, la nivel central, o prejudecată păgubitoare: cultura se face numai în capitală și în marile centre. Numai acestea sunt creatoare de cultură, provincia este doar consumatoare de cultură și, cel mult, copiază sau mimează metropola. Nu-i mai puțin adevărat că „vinovați”, adică responsabili de această situație, suntem și noi înșine, pentru că ne complacem în găoacea noastră provincială, ne mulțumim cu statutul de „colonie culturală”.
Acest „diagnostic” este valabil – o recunosc cu luciditate − și pentru Vâlcea actuală, deși istoria ei culturală, mai îndepărtată sau mai apropiată, ne oferă argumente pentru o altă evaluare. În secolul al XVIII-lea – „veacul de aur al Râmnicului” (Nicolae Bănică-Ologu) − Râmnicul (ca „inimă” a Vâlcii) era, prin școlile sale cărturărești și artistice, o metropolă a Țării Românești, exercitând o extraordinară forță de iradiere spirituală asupra celorlalte provincii românești, ceea ce l-a determinat pe Nicolae Iorga să așeze una din „epocile” evoluției literaturii române sub semnul lui Chesarie de Râmnic. Tot Nicolae Iorga a lansat celebra „definiție” a Râmnicului – „capitală a tipografilor”, pe care noi o repetăm până la sațietate, fără să ne frământe inactualitatea ei… Mai aproape de noi, între cele două războaie mondiale, George Enescu și alți mari artiști veneau la Râmnic și concertau la Teatrul Adreani; pe aceeași scenă, Constantin Popian și Teodor Geantă realizau, cu forțe locale, spectacole de referință, într-un gen numit ulterior operetă populară, ceea ce, coroborat cu performanțele postbelice ale Teatrului Popular în materie de operetă clasică, atestă funcționarea unei școli vâlcene de muzică și artă dramatică, într-o vreme în care instituții profesioniste de profil nu existau în Vâlcea nici ca vis… În fine, în zilele noastre, în anii ’70, nu aveam niciun complex provincial când Horia Nestorescu-Bălcești aducea „floarea istoricilor” în vatra lui Bălcescu; scriitorul Dragoș Vrânceanu venea la „Casa de sub pădure” acompaniat de mari personalități ale literaturii și artei contemporane (și numai deficitul nostru de receptivitate și îndrăzneală l-a împiedicat să invite și personalități italiene); iar în jurul etnologului Mihai Pop, la „Cântecele Oltului”, se adunau universitari din toate centrele României…
De ce ? Ce-i atrăgea pe acești exponenți ai culturii naționale în Vâlcea? De fapt, coborând în veacurile evului de mijloc, de ce voievozi și mari dregători ai Țării Românești au „semnat” atâtea importante și durabile ctitorii în Vâlcea ? De ce Matei Basarab și, apoi, Antim Ivireanul au adus tipografii în Vâlcea ? Toate acestea se cheamă, în limbaj modern, investiții strategice în materie culturală. Aceasta înseamnă că Vâlcea avea potențial, dar avea și credit, ca să beneficieze de asemenea „politici” și investiții pe termen lung. Altfel spus, avea o anume identitate spirituală care le garanta. De ce nu mai are și astăzi ?
Iată gândul creator al noului meu serial: o pledoarie pentru identitatea și personalitatea culturală a spațiului vâlcean. El izvorăște, înainte de toate, din dragostea de Vâlcea. Nu sunt singurul care fac (și semnez!) această declarație și nu invoc aici pe niciunul dintre înaintașii și contemporanii mei, atâția mari îndrăgostiți de Vâlcea (unii, precum giurgiuveanul Ioan St. Lazăr și gorjeanul Traian D. Lungu, convertind dragostea de Vâlcea în misiunea vieții lor), ci apelez la un prieten francez al României, Henri Focillon, care, într-o scrisoare către senatorul Grigore Procopiu, în 1922, mărturisea despre Vâlcea: “La manière dont nous avons été reçus dans votre charmante ville (Râmnicu-Vâlcea, n. n.), notre conversation, pleine d’aperçus larges et de grands souvenirs, nos pèlerinages dans les lieux les plus émouvants de ce beau pays, coeur de la Roumanie et patrie de la patrie, enfin tant d’amitié pour la France – voilà des souvenirs qui restent profondément gravés dans nos coeurs.”
Dar gândul creator al demersului de față izvorăște și din îndelungata mea experiență de manager cultural, din care am să evoc, aici și acum, numai două inițiative, relativ recente, dătătoare de seamă pentru modul în care m-am simțit responsabil pentru identitatea și personalitatea culturală a Vâlcii. În anul 2000, am lansat un program, în numele Centrului de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare, și l-am derulat apoi în cadrul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național, sub genericul „Vâlcea în spațiul spiritual național”, pe care l-am inaugurat prin conferința academicianului Răzvan Theodorescu – „Spiritul Vâlcei în cultura română”. Au conferențiat apoi, între anii 2001 – 2004, încă trei personalități de rang național (Bartolomeu Anania, Constantin Mateescu, Dinu Săraru) și patru cărturari ai locului (Ioan St. Lazăr, Costea Marinoiu, Veniamin Micle, Vasile Roman). Toate cele opt conferințe au fost publicate, în aceeași perioadă, în ceea ce s-a numit „biblioteca” programului „Vâlcea în spațiul spiritual național”. În anul 2015, am inițiat și am coordonat, sub egida Forumului Cultural al Râmnicului, „Frescele Vâlcii” – program cultural-ştiinţific şi editorial pentru cunoaşterea şi promovarea valorilor identitare ale spaţiului vâlcean pe plan naţional şi în context european. Genericul programului parafrazează sintagma pe care Ioan St. Lazăr a aşezat-o în fruntea conferinţei sale din 2003, Vâlcea al fresco, semnificativă pentru rostul şi sensul acestui program, menit să aprofundeze triada interogativă care-l frământa pe conferenţiarul de-atunci şi care trebuie să ne preocupe pe noi toţi în continuare: de unde venim, cine suntem, încotro mergem ? Au fost susținute, în cei cinci ani de derulare a programului, peste 20 de conferințe: unele au realizat „fresce” ale valorilor reprezentative ale culturii vâlcene: devenirea și dezvoltarea culturală a Râmnicului (Gheorghe Deaconu), „Școala de la Râmnic” (Dumitru Lazăr), identitatea și personalitatea culturală a Vâlcii (Ion Soare), haretismul vâlcean (Gheorghe Dumitrașcu), „școlile muzicale” ale Vâlcii (Ion Gavrilă), mitologia Țării Loviștei (Nicolae Ciurea-Genuneni), ceramica de Hurez (Corina Mihăescu), costumul de Vâlcea (Elena Stoica), arta lemnului (Constantin Manoli), satul păstrător și creator de cultură (Mihai Popa); altele au prezentat personalități emblematice pentru spațiul vâlcean: David Praporgescu (Ilie Gorjan), Constantin Popian (Linu Dragu Cătălin Popian), Gheorghe Bobei (Ion Predescu), Aurelian Sacerdoțeanu (Dumitru Bondoc), Dragoș Vrânceanu (Nelu Barbu), Mira Simian (Ioan St. Lazăr), Constantin Daniilescu (Ionela Dinescu). Mă bucur că, prin grija conducerii actuale a Forumului, programul este viabil. Printre „frescele” viitoare, o temă „provocatoare” se anunță prin conferința lui Petre Mateiescu despre „Biserica și Domnia în Vâlcea”.
Obiectivul principal al programului „Frescele Vâlcii” vizează cunoașterea şi promovarea valorilor culturale reprezentative ale Vâlcii în spaţiul cultural naţional. Această iniţiativă vine în contextul în care cultura vâlceană are, iată, o lucrare fundamentală, Enciclopedia judeţului Vâlcea, realizată sub patronajul Forumului Cultural al Râmnicului, fiind coordonată de Ion Soare. Ştim, acum, în linii mari, de unde venim, cine suntem, deşi urmează să adâncim, în continuare, şi aceste “capitole”, dar nu prea ştim încotro mergem. Ştim, adică, ce moştenim în ordine spirituală, ce am acumulat în aceste veacuri de istorie culturală, inclusiv în ultima jumătate de veac a culturii vâlcene, căreia i-am fost martori şi părtaşi. Nu prea ştim, însă, cum să gestionăm viitorul, dezvoltarea culturală a judeţului. Şi nu ştim, pentru că nu avem încă o imagine clară a ceea ce reprezintă Vâlcea pe plan naţional şi european. Nu dispunem de un tablou sintetizat, sistematic și esenţializat al patrimoniului valoric al Vâlcii culturale profunde şi perene. Trebuie să aspirăm şi să ajungem la acel standard în care ţara şi lumea să ne cunoască și recunoască valorile. Avem un exemplu la îndemână: Vâlcea este prezentă în patrimoniul cultural al umanităţii cu două bunuri excepţionale: Mănăstirea de la Hurezi şi Ceramica de Hurez.
Tocmai acestui deziderat îi consacru demersul meu: să contribui la identificarea, argumentarea şi promovarea valorilor prin care Vâlcea contează pe plan naţional şi poate fi reprezentată în context european. Nu numai valorile ca atare, „frescele”, ci şi creatorii lor, „zugravii”. În consens cu programul evocat, îmi propun, anume, să declar „război” mentalităţii provinciale şi să susțin ofensiva pentru consacrarea identităţii şi personalităţii culturale, pentru potenţarea locului şi rolului Vâlcii în cultura românească. În concordanță cu genericul serialului, voi dedica fiecare „episod” unei mărci identitare a spațiului vâlcean, unei entități culturale prin care acest spațiu concură la coagularea identității și unității spirituale naționale și care poate funcționa, în continuare, drept model sau tipar de creativitate culturală. Într-o „tablă” preliminară a valorilor identitare (într-o ordine aleatorie, care nu va fi aceea a abordării lor în serial) rețin câteva „teme”: Vâlcea – „țară a metaforei” (după inspirata sintagmă a academicianului Răzvan Theodorescu); Școala de la Râmnic; Stilul brâncovenesc; Sacralitatea; Spiritul antonpannesc; Baladescul; „Doina Oltului”; Țara Loviștei; Casa cu foișor; Ceramica de Hurez; Scoarța de Vâlcea; Costumul de Bărbătești; „Ungurenii” (Mărginenii de Vâlcea); Nunta în Vâlcea. Lista tematică (practic infinită) rămâne deschisă.
Nu-mi propun, bineînțeles, să-i „concurez” pe autorii „frescelor” din programul evocat, ci, dimpotrivă, să-i „provoc” în perspectiva pregătirii și publicării conferințelor respective (pentru care îmi ofer serviciile de editor). De fapt, textele mele se integrează, solidar, efortului cărturarilor vâlceni – înaintași sau contemporani – de a defini eșantionul identitar de românitate al Vâlcii în marea identitate și unitate culturală a țării.
Nu, deși sunt și eu îndrăgostit de Vâlcea (dar dragostea mea este, mai mult, un atașament conștient și responsabil), Vâlcea nu este unica, prima, cea mai-cea mai, dar are ceva propriu, specific, esențial, profund și peren, care-i justifică prezența pe hartă, durata istorică și pecetea stilistică. Un „neastâmpăr cultural”, cum zicea Petre Drăgoiescu în 1944, un duh creator, inefabil al locului, pe care mă voi strădui să-l captez în cele ce urmează.
Gheorghe DEACONU
