Eminescu, conștiința națională: Iepurele lui Donici

56 0

Într-o foaie din găsim următoarea povestire pe care o face Const. Negruzzi despre iepurele renumitului fabulist Donici:

Începuse a mi se urî la ţară. Pentru ce? Singur eu nu ştiu, se vede pentru că omul[ui] e dat a nu se mai mulţămi nicăieri. Într-o dimineaţă, mi-am luat puşca şi m-am dus de m-am pus la pîndă în marginea unei lunci, cu gînd să împuşc un iepure. N-au trecut mult şi am şi văzut iepuri şi şoldani ieşind pe toloacă, jucîndu-se, alergînd, sărind, dar se învîrteau şi apoi fugeau aşa de iute încît n-apucam să chitesc. Deodată zăresc pe unul mai bătrîn, cu părul sur, că iese cu paşi rari din pădure şi mi se pune înainte şi apoi, uitîndu-se la mine şi văzînd că-l ţinteam:”Ce zăboveşti, strigă, trage acum! O! drept vă spun c-am rămas cuprins de mirare…”Să mă ferească Dumnezeu, i-am răspuns, eu nu sînt deprins a vîna dobitoace care vorbesc. Tu eşti năzdravan de bună samă!”„Ba nicidecum – adăogi el – eu sint un bătrîne iepure a lui Donici”. Zău nu mai era de vorbă, rămăsesem încremenit. Mi-am zvîrlit puşca şi m-am închinat lui cu multă plecăciune: i-am cerut iertăciune că nu l-am cunoscut, bănuindu-l că se pusese în primejdie de a se face ostropăţ.”Şi pentru ce acest dezgust de trăit?” îl întrebai.”Of, sînt satul de cele ce văd”, zise el. -,.Cum? N-ai tot acel cimbru şi trifoi?” -”Aşa este, dar nu-s tot acele dobitoace. Cînd ai şti cu cine sînt silit să-mi petrec zilele! Vai mie! Nu mai sînt acum vitele din vremea mea. Şoldanii de azi ii vezi gingaşi şi dezmierdaţi, căutînd numai flori. Vor să se hrănească cu viorele şi cu lăcrămioare în loc de frunză de curechi şi de cartofe cu care noi ne mulţămeam. Acum vezi şoldani republicani, căţei politici, măgari procopsiţi care vorbesc numai franţuzeşte sau o românească din care eu nu-nţeleg o buche. Dacă ies din covrul meu şi mă duc la vrun vecin să-mi petrec vremea, îl găsesc puind lumea la cale în loc să-şi caute de treaba lor. Într-un cuvînt, dobitoacele din ziua de astăzi sînt aşa de cu duh încît, de multul duh ce au, mai n-au nicidecum, şi minteosul nostru măgar avea mai mult în vremea lui decît moiniţele de acum. Eu sînt bătrîn şi nu mă pot deprinde cu toate aceste farafasturi. Ia de aceea mi s-a urît de a mai trăi şi vreau să mă fac bujaniţă”. L-am mustrat cu binişorul şi, mîngîndu-l, m-am luat şi m-am dus acasă la dînsul.

Acolo am făcut cunoştinţă cu cîteva din dobitoacele lui Donici. Vulpea era aşa de ruşinoasă, părea că e, o fată mare. Cucul şi grierul cîntau mai frumos decît artiştii noştri. Lupul postea şi învăţa bucoavna pe vro cîţiva miei. Toţi vieţuiau în cea mai mare linişte, numai gîştele cîteodată tot mai făceau gălăgie.

Mihai Eminescu – Opera Politică

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *