Mâne are a se descoperi cu toată sărbătorirea cuvenită statua lui Ioan Eliad.
Cată să mărturisim că arareori s-a întâmplat cărturar să treacă prin atâtea peripeţii intelectuale ca răposatul părinte al literaturii noastre.
Sunt mulţi, între cari d. Ion Ghica bunăoară, cari n-au avut nicicând o mare părere de Eliad, sunt alţii cari l-au ridicat în ceruri şi l-au urmat orbeşte; unora le-a plăcut ca literat, altora şi ca om politic, iar o opinie dreaptă, o dreaptă măsură a lucrării lui însemnate n-am întâlnit adesea. Ca promotor al culturii, ca membru activ al întreprinderilor literare din vremile sale, meritul său nici nu poate fi pus în discuţie, căci e fără îndoială nepreţuit de mare.
Dar asupra literatului părerile se deosibesc şi se ramifică şi ni se pare că, tocmai în această privire, ar trebui să i se facă dreptate şi să se deosibească înrâurirea hotărâtor bună asupra limbei literare de o seamă de rătăciri ulterioare. Nu doar că Eliad ar fi creat o limbă nouă din nimic. Limba literară, nu cea grăită în societatea cultă, limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocurea de-o rară frumuseţe. Multe texte, şi bisericeşti şi laice, au un ritmu atât de sonor în înşirarea cuvintelor încât e peste putinţă ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întâmplării şi nu talentului
scriitorului şi dezvoltării limbii. Într-o povestire din secolul trecut citim de ex. următoarele:
Atuncea acel boieri merse de spuse stăpânului său toate pre rând, însă, împăratul fiind cuprins de mânie, au zis către dânsul :
– Voi cîte vise visaţi toate le credeţi, dar nu sunt eu copil a nu împlini porunca mai marelui meu. Iară, acel boieri zise:
– Împărate, din copilăria noastră ţi-am slujit şi minciună din învăţătura mea n-ai petrecut; iară de vreme ce nu mă crezi,
blemu de vezi lucru minunat…
Şi porunci să-i ducă în beserică scaunul împărătesc şi, şezând, porunci domnilor săi zicând: „Să, şedem şi noi aici ca să putem povesti de aceste minuni împăratului Amurat „.
Într-acel ceas se umplu beserica de luminări minunate şi oltariul de focul Dumnezeirii şi, văzând acestea, împăratul fu cuprins cu spaimă şi zise cătră domnii săi: „Minunată vedere este ceea ce văzum astăzi”.
Şi când zise preotul: „Pentru cei ce umblă pe mare şi călătoresc”, într-acel ceas văzu împăratul marea învăluită cu valuri mari şi groase şi corăbiile păţind mult rău şi cu cuvintele preotului se alină marea, mulţumind corăbierii lui Dumnezeu.
Iată o proză scrisă de mai bine de o sută de ani pe care desigur oricine o va înţelege. Cam acesta e tonul limbei prozaice şi poetice înainte de Eliad. Oricât de lumeţ ar fi fost cuprinsul prozei sau versului, stilul avea ceva oncţios, ceva oriental, deşi limba e îndealmintrelea foarte frumoasă. Scrierile lui Petru Maior şi ale lui Şincai au tonul academic sau certăreţ, de predică; cei mai mulţi dintre cei vechi modulau fraza după cea latină sau greacă.
Cum deschidem Gramatica românească de d. I. Eliad (1828) dăm cu totul de alt ton, mai firesc:
Ei! Dar ce fel de carte e asta? Uite-te minune ! Aci lipsesc o mulţime de slove! Ăştia vor să ne lase săraci! (Gramatica s-a tipărit fără eta, xi, psi, omega şi altele.) Vedeţi lucruri copilăreşti! Vedeţi eresuri! Vedeţi nesocotinţă! Toată lumea se sileşte din ce mai are să mai adaoge şi să se mai îmbogăţească, dar ei! Ia uitaţi-vă că şi din ce mai avem vor să lepede! Ait ! S-a stricat!! S-aaa duuus acum şi limba! Ei au lepădat oxiile şi psila şi dasia ! O, drăguţele ! Ca de ele de nimic nu-mi pare aşa de rău, că parcă era nişte floricele. Oamenilor fără gust, fără leac de ortografie, dar cine s-a pus pe voi să vă arătaţi mai iscusiţi decât atâţia înţelepţi bătrâni? Voi v-aţi găsit să stricaţi ceea ce au găsit cu cale atâţia inşi şi nu ca voi, ci altfel de învăţaţi! Şi apoi nu ştiţi voi că obiceiul este bătrân şi că trebuie să purtaţi cinste şi sfială către dânsul? Păcat de Dumnezeu să se ducă atâtea slove!
– Aşa, domnule, s-au dus şi acuma dumneata să fii sănătos! Ele s-au dus şi nu se vor mai întoarce căci le-a gonit o soţietate întreagă, le-a gonit însuşi dreptul cuvenit.
Din această probă se va vedea care e meritul de căpetenie a lui Eliad. EI scria cum se vorbeşte; viul grai a fost dascălul lui de stil. Prin el limba s-au dezbrăcat de formele convenţionale de scriere ale evului mediu şi ale cărţilor ecleziastice, a devenit o unealtă sigură pentru mânuirea oricării idei moderne. Din acest punct de vedere Eliad a fost cel întâi scriitor modern al românilor şi părintele acelei limbi literare pe care o întrebuinţăm astăzi. Chipul propus de el la 1828 pentru încetăţenirea termenelor tecnici, termenilor noi pentru idei nouă, se urmează şi se recomandă şi astăzi ca cel mai potrivit. dacă mai târziu el, omul practic al bunului simţ şi al esperienţei, a început a croi sisteme a priori de ortografie, meritul lui nu scade. Literatura s-a ţinut de începuturile sale cele bune (1826 – 1846) şi au lăsat de-o parte erorile.
Mihai Eminescu – 21 noiembrie 1881
