Texte  pentru  un  discurs  despre  comunicare

567 0

CONTEMPORANII  MEI

 

Se împlinesc, în acest miez de martie, patru decenii de când, la nici 24 de ani, intram în lumea culturală a Vâlcii. O lume care, atunci, în primăvara lui 1968, în contextul reapariţiei judeţului Vâlcea pe harta ţării, era animată de starea de spirit a unui nou şi promiţător început. Porneam la drum cu un „handicap” vizibil: eram un outsider, intram într-o lume în care numele meu nu avea nicio relevanţă; pe deasupra, mai eram şi străin de loc, originar din Argeşul care, deţinând fosta putere administrativă în zonă, dominase şi „exploatase”, inclusiv pe plan cultural, Vâlcea. Singurul meu atú îl constituia tinereţea, cu elanul şi curajul ei, cultivate uneori la dimensiuni nesăbuite. Eram cel mai tânăr animator şi manager cultural din Vâlcea şi, în „breasla” mea, din ţară. Dialogul cu exponenţii celorlalte generaţii a fost, la început, sincopat şi tensionat. Paradoxal, primii care mi-au venit în întâmpinare au fost „veteranii”, cei care se formaseră şi se afirmasaeră în perioada interbelică, „legende vii” în anii ’60. Ei şi-au asumat, cu o generoasă înţelepciune, rolul de mentori. Şi, surprinzător pentru ambiţia şi cutezanţa tânărului de-atunci, am primit acea „mână întinsă”, fiind complet străin de prejudecata, larg răspândită printre tinerii de azi, că „istoria” începe cu mine…

Nu, domnilor, în cultură, „istoria” nu începe cu noi şi, de fapt, nu începe cu cineva anume! Cultura este opera colectivă a generaţiilor şi a personalităţilor. Moştenirea modelatoare este, alături de creativitate, una din forţele progresului cultural. Această primă „lecţie” am învăţat-o aici, în Vâlcea, un spaţiu, prin excelenţă, al tradiţiei creatoare de valori.

Dialogul cu „veteranii”, ucenicia la „şcoala” lor a fost puntea de trecere în lumea în care, prin hazard sau predestinare, intrasem, fără să ştiu, definitiv. Pe temelia acestei comunicări între generaţii, între personalităţi s-a construit lumea culturală a Vâlcii din ultima jumătate de veac. Am fost martor şi părtaş la „facerea” acestei lumi, uneori meşter, „cap de horă”, alteori salahor, simplu executant, dar întotdeauna am avut conştiinţa că am o vocaţie, o misiune, o răspundere şi că particip la crearea unei „opere”. Despre convulsiile şi tribulaţiile acestei „hore” a vieţii mele publice, am vorbit în cartea Vocaţie şi devenire de Ion Soare, singurul dintre „contemporanii mei” care a izbutit performanţa de a provoca prima mea „spovedanie” publică…

Lumea culturală a Vâlcii contemporane îmi apare acum, retrospectiv, fabuloasă, o constelaţie de nume, de oameni, de personalităţi, fiecare cu identitatea,  unicitatea şi puterea sa creatoare: Constelaţia Râmnicului.  Sunt vâlceni şi nevâlceni, dar, dintre aceştia, unii, poate, mai devotaţi Râmnicului şi mai productivi în plan cultural decât mulţi dintre autohtoni. Sunt „domni”, cărturari, aristocraţi ai spiritului creator, dar sunt şi oameni simpli, pe care eu îi numesc, în semn de respect, „oameni ai culturii populare”. Pentru mine, în cultură, „elitele” se constituie nu numai din savanţi, din cei care au avut privilegiul „şcolirii”, al cărturăriei, ci şi păstrătorii, purtătorii şi performerii creaţiei populare, mulţi dintre ei cu  prea puţină ştiinţă de carte (unii, chiar analfabeţi!), dar cu o zestre spirituală nativă superioară celor care se amăgesc că „patalamaua” creditează cultura. A existat şi există o elită a lumii ţărăneşti, fireşte, acum, din ce în ce mai cultivată, ca urmare a procesului de „gramaticalizare” pe care îl cunoaşte cultura populară contemporană în dialog cu modernitatea, o elită a cărei vocaţie creatoare este insuficient recunoscută şi valorizată.

Aceşti oameni – de la modeştii şi anonimii rapsozi şi meşteri populari şi până la prestigioşii universitari şi academicieni – sunt contemporanii mei. Despre ei vreau să vorbesc în acest colţ de pagină. Ei sunt mulţi, se numără cu sutele, de vreme ce am avut şansa să fiu contemporan cu oameni născuţi pe la 1880 şi ceva, dar voi proceda la o necesară selecţie, în care judecata obiectivă se va îngemăna, în proporţii greu de controlat, cu aprecierea subiectivă. Unii mi-au fost dascăli, mentori, mi-au marcat formarea şi devenirea, cu alţii am fost camarad pe „frontul” ideii şi al faptei creatoare, am crescut şi ne-am maturizat împreună. Unii mi-au fost colaboratori şi prieteni, unora le-am înrâurit evoluţia profesională şi chiar le-am schimbat cursul vieţii. Alţii mi-au fost… neprieteni, dar această împrejurare nu trebuie să-mi tulbure dreapta judecată în a le recunoaşte valoarea personală şi meritele în viaţa culturală. Unii au trecut în lumea umbrelor, cu alţii mă bucur, în continuare, de lumina soarelui, dar toţi sunt, pentru mine, vii, toţi au loc sub soarele cerului meu, cu toţi simt nevoia să stau de vorbă.

Comunicarea – aceasta a fost şi rămâne „cheia” creativităţii culturale. Comunicarea în multiplele ei forme şi ipostaze: comunicarea pe aceeaşi „lungime de undă”, solidaritatea de ideal şi mesaj, concordanţa deplină între intenţiile şi expectaţiile celor doi parteneri ai comunicării, comprehensiunea reciprocă, dusă până la comuniune spirituală; comunicarea înţeleasă ca înfruntare şi confruntare – de concepţii, de opţiuni, soluţii -, dar conducând, până la urmă, la depăşirea divergenţelor şi armonizarea poziţiilor, cu urmări benefice în sfera acţiunii.

Despre aceşti contemporani, cu care am intrat în comuniune sau m-am aflat în confruntare, cu care am conlucrat şi am „semnat” întemeieri culturale durabile, unele viabile şi astăzi, vreau să depun mărturie. Textele ce vor urma nu sunt „fişe de dicţionar”. Enciclopediştii noştri pot, aşadar, să stea (adică să lucreze!) liniştiţi, nu intenţionez să-i concurez în remarcabila lor operă de lexicografi sau de monografişti. De asemenea, textele mele nu se vor „memorii” (va veni şi vremea acestora!). Mărturiile mele vor purta, inevitabil, amprenta subiectivităţii. „Eroii” textelor  sunt contemporanii mei, aşa cum i-am „văzut”, perceput şi cunoscut eu, cu inerente accente şi nuanţe de imagine. Ei vor intra rând pe rând, „în scenă”, oarecum în ordinea în care au apărut în biografia mea, aşa cum intră personajele într-o piesă de teatru, după logica „secretă” a autorului, devenind protagoniştii „episoadelor” ce vor urma. Fiecare, la locul şi în rolul potrivit, în acest „spectacol” al cuvântului mărturisitor.

În cele din urmă, comunicarea cu contemporanii mei va fi şi o formă de cuminecare, de împărtăşire, de împăcare: abia după trecerea anilor şi, la limită, după „marea trecere” a unora dintre contemporani, ajungi să înţelegi şi să preţuieşti, autentic şi profund, ce-a însemnat un anumit om în viaţa ta, ce urme a lăsat sau putea să mai lase conlucrarea cu el. Şi, treptat-trepatat, se instalează un cult al comunicării izbăvitoare, analog celui al pomenirii (deopotrivă a morţilor şi a viilor) din spaţiul credinţei şi al datinii. În acest sens, discursul meu despre comunicare poate fi înţeles şi ca un pomelnic simbolic al confraţilor culturali. Pentru mine, ca etnolog, cultura este un ritual, iar comunitatea oamenilor de cultură este asemenea neamului, care îi cuprinde deopotrivă pe cei din viaţa de aici şi pe cei din lumea de dincolo. Pentru toţi şi pentru fiecare, deaconul (care n-a avut şansa să devină preot!) vrea să slujească o liturghie în catedrala cuvântului…

Cu un amendament: nu mă voi lăsa dus de valul, tot mai cotropitor, al mitomaniei culturale, al curentului de a face din oameni mituri. Personalităţile pe care le voi evoca au fost / sunt oameni reali, ei nu au nevoie şi chiar trebuie apăraţi de retorica mitologizantă, la modă astăzi, de potopul de epitete şi superlative, care mai mult îi îngroapă decât îi înalţă. Ei merită să rămână prezenţe vii, creatoare în spaţiul cultural, iar când nu mai sunt printre noi, să devină simboluri modelatoare, catalizatoare. De aceea, în discursul meu, voi evita adjectivele, voi prefera verbele.

Ritualul acestui festin al cuvântului care comunică şi cuminecă poate să înceapă! Primul nume invocat nu poate fi altul decât al dascălului de limba română. Cu el începe „aventura” discursului meu despre comunicare. Graţie învăţăturii lui, am norocul de a sublima devenirea mea în text… Textul purtător de mesaj. Adică, vorba contemporanului meu, scriitorul Doru Moţoc, ceea ce rămâne

 

Gheorghe DEACONU

 

„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 415, 17 martie 2008

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *