Consecințele crizei economice globale asupra celor mai importante economii ale lumii

20 0

Echilibrul economic semnifică acea stare spre care tinde piaţa bunurilor economice, piaţa monetară, piaţa capitalurilor, piaţa muncii, precum şi piaţa naţională în ansamblul său, în sensul egalizării cererii şi ofertei, respectiv în cel al unei asemenea diferenţe dintre ele care să nu depăşească limite considerate normale şi care nu creează tensiuni sociale grave.

Economia în orice ţară este dominată de dezechilibre economice ce sunt expresia modificărilor limitelor resurselor şi tehnologiilor, a restricţiilor consumatorilor privind cumpărarea de bunuri şi servicii, inclusiv a unor greşeli de politică economică generală pe termen lung, reflectând neconcordanţa dintre cererea şi oferta agregată. Dezechilibrul economic se manifestă în crize economice, de deficit bugetar, şomaj şi inflaţie.

O criză poate apărea pe un nivel social sau personal. Ea poate fi o schimbare traumatică sau stresantă în viaţa unei persoane, sau o situaţie instabilă şi periculoasă, din punct de vedere politic, social, economic, militar, sau un eveniment de mediu de scară mare, mai ales unul care implică o schimbare bruscă iminentă. Mai larg, este un termen al cărui sens este ‚timp de testare’; sau ‚caz de urgenţă’.

Criza economică actuală a început în urma cu mai bine de 20 de ani în SUA, a fost precedată şi întărită de alte crize mai mici, care s-au rezolvat doar în aparenţă, iar rezultatul este unul foarte grav, care îşi dezvăluie pe zi ce trece proporţiile catastrofale. Criza din SUA a fost cauzată de sectorul imobiliar şi a trecut oceanul în aceeaşi formă. Creşterile neconatrolate ale preţurilor imobiliare din SUA au fost susţinute de cererea din ce în ce mai mare pentru locuinţe şi s-a putut constata un influx puternic de investitori atraşi tocmai de creşterile masive ale valorii proprietăţilor de la an la an. Criza economică a fost generată de un set de factor ce implică în principal: erori de politică monetară, aplicarea discreţionară a stimulentelor acordate agenţilor economici şi dereglementarea politicilor financiar-bancare.

          Actuala criză este cea mai gravă din ultimii 90 de ani.

          Principala cauză a declanşării crizie este politica inflaţionistă specifică începutul anilor 2000. Preşedintele FED a hotărât emisiunea de bani. S-a produs astfel o relaxare monetară accentuată, care a continuat scăderea accentuată.

Alături de banca federală americană, Banca Japoniei (BoJ) a adoptat o politică similară, oferind actorilor din piaţă bani cu dobândă nominală zero, iar Banca Centrală Europeană a redus timp de 4 ani rata dobânzii la circa 2%. În consecinţă, până în 2006 rata reală a dobânzii în zona euro şi în Japonia s-a situat la un nivel foarte redus, apropiat de zero. O situaţie similară s-a înregistrat şi în Marea Britanie. O parte importantă a sumelor de bani disponibilizate de băncile centrale au fost investiţi pe pieţele locale – investiţi în propriile economii. Exemple elocvente le reprezintă boom-ul imobiliar din SUA, însă astfel de fenomene au existat oriunde condiţiile monetare au permis înflorirea speculei imobiliare, precum Spania şi Islanda. Specialiştii în domeniu  au demonstat existenţa unor conexiuni de necontestat între amplitudinea boom-ului pieţei imobiliare şi amploarea expansiunii creditului.

Alte sume de bani consistente au luat calea investiţiilor străine, concretizate la rândul lor în exploatarea unor oportunităţi de afaceri cu riscuri mari asociate, tocmai cu scopul obţinerii de profituri suplimentare.

Dezvoltarea creditului către economiile emergente nu are precedent decât în episodul asemănător din a doua jumătate a anilor 1970 şi începutul anilor 1980, cu consecinţe tragice asupra economiciilor statelor statele din America Latină.

Aceste fluxuri de capital au fost filtrate de sistemul bancar. Fluxurile de capital au fost investite în active imobiliare – ce generează lichiditate scăzute şi riscuri asociate mari, dar profitabile cât timp piaţa este în creştere. Fenomenul s-a întâlnit şi în România, în anii dezvoltării bulei imobiliare.

Cauza descrisă mai sus a fost accentuată şi de aplicarea discreţionară a stimulentelor oferite de stat.

În domeniul bancar există un monopol de stat, care poate decide o creştere sau scădere a ofertei monetare în concordanţă cu diferite interese, în primul rând politice. Devine simplu pentru guvern să utilizeze politica, prin care actorii importanţi din sistemul financiar sunt stimulaţi să se îndatoreze şi să investească riscant.

Dacă investiţiile generează profit, acesta ajunge în casieriile băncilor şi ale celorlalţi jucători de pe piaţă. Dacă se generează pierderi, acestea se pierd prin inflaţie. Practic, statul salvează de la faliment băncile deoarece pierderile sunt aproape nule, având capacitatea de a produce sumele de bani necesare pentru a acoperi respectivele pierderi.

Fiind convinşi de capacitatea statului de a-i salva, organismele de credit se comportă iraţional, asumându-şi riscuri mari, fenomen cunoscut sub numele de hazard moral.

Criza economică actuală este şi rezultatul unor măsuri de natură legislativă specifice care au afectat stabilitatea sistemului, prin acumularea activelor neprofitabile.

Sunt vizate în prinicipal măsurile guvernamentale de încurajare a creditării populaţiei sărace, aşa-numitele credite subprime, pe fondul politicii de creştere a numărului proprietarilor de case.

Măsurile legislative adoptate au stimulat creşterea pieţei imobiliare şi a celor conexe şi implicit a ponderii împrumuturilor neperformante.

Autoritatea politică are tedinţe de a crea derapaje pe fondul interesului pentru obţinerea de voturi care sunt dificil de susţinut în viitor; în condiţii nesustenabile aceste derapaje au tedinţa de a afecta în mod dezastruos economia naţională.

 

Eşecul politicii de reglementare la nivel global a condus la apariţia acordului de la Basel – cunoscut sub numele „Basel I”, creat în 1988, ce a vizat obligativitatea instituţiilor bancare să păstreze un nivel al capitalului de 8% din valoarea ajustată la risc a activelor pe care le deţin. Valoarea se stabilea pe baza unei metodologii aparte, stabilită de un organism inter-guvernamental relativ independent.

Din păcate, instituţiile bancare au încercat evite sistemul, speculând portiţele existente în orice reglementare publică. Drept consecinţă a apărut Acordul Basel II, care nu a reuşit nici el să determine băncile să eludeze legea. Din contră, acestea au recurs la scoaterea activelor toxice în afara bilanţului propriu utilizând în acest scop un set de instrumente financiare complexe.

Reglementările internaţionale emise de autorităţile publice naţionale sau suprastatale, de tipul Basel I şi II, constrâng băncile să renunţe la politica lor de independenţă şi să adopte instrumente standardizate de evaluare cantitativă a riscului.

Criza financiară şi economică internaţională din 2008 a generat o neîncredere gravă în funcţionalitatea instituţiilor financiare contemporane. Fără doar şi poate, criza economică globală  are efecte nefavorabile asupra creşterii economice mondiale şi va avea consecinţe politice, strategice şi sociale. Recesiunea economică generată de turbulenţele din sistemul financiar a timorat profund publicul, cercurile de afaceri şi liderii politici.

Încercând să prevină falimentarea în masă a băncilor şi a fondurilor de asigurare, guvernanţii din America şi din Europa Occidentală au naţionalizat o mare parte din sistemul financiar autohton, ceea ce contravine principiilor capitalismului modern şi împuterniceşte statul în detrimentul sectorului privat, depreciază validitatea „valorilor” asociate cu piaţa „liberă” şi erodează imaginea modelului economic promovat de SUA  pe mapamond.

Intervenţiile guvernanţilor, prin infuzii masive de fonduri „împrumutate” în sistemul financiar, prin cumpărarea de acţiuni în instituţiile falimentare şi prin reducerea impozitelor, nu garantează restabilirea încrederii publicului în sistemul bancar, în fondurile imobiliare şi de investiţii şi în capabilitatea autorităţilor de a reglementa pieţele de credit că să prevină speculaţii toxice, abuzuri  şi corupţie.

În 2008, acţiunile oferite pe pieţele internaţionale şi-au pierdut între 20 şi 70% din valoarea avută în 2006 şi 2007. Liderii politici din multe ţări, speriaţi de consecinţele drastice ale crizei, au fost de acord că obiectivul prioritar trebuie să fie prevenirea prăbuşirii sistemului financiar internaţional. Ei sunt conştienţi că statele, în mod individual, nu pot să restabilească încrederea în instituţiile bancare şi de investiţii decât dacă îşi coordonează acţiunile anti-criză.

Cu toate acestea, sub presiunea politică autohtonă, liderii multor state vor fi înclinaţi să acţioneze în interes strict naţional şi să apeleze la măsuri protecţioniste că să-şi apere instituţiile proprii de criză şi că să prevină achiziţionarea lor de către interese străine.

 

Criza financiară declanşată iniţial în Statele Unite sub administraţia preşedintelui George W. Bush, dominată de propovăduitorii „economiei de piaţă liberă”, a degradat autoritatea organelor responsabile cu reglementarea instituţiilor financiare şi a dat mână liberă „scamatorilor” financiari. Aceştia s-au implicat masiv în activităţi „creative” dubioase.

În absenţa unor limite impuse şi sancţionate de autorităţile statale, unele bănci, fonduri de investiţii şi societăţi de asigurare, fără să aibă acoperirea necesară, au acordat împrumuturi considerabile unor „clienţi” care nu aveau capabilitatea de a-şi plăti ratele.

Împrumuturile respective, având dobânzi apreciabile, au fost „reîmpachetate” în devize complexe, toxice şi doar aparent interesante, vândute ulterior cu profit ca produse financiare legitime investitorilor.

Lipsa reglementării şi atitudinea laxă a guvernului Bush au avut o contribuţie la crearea hedge funds-urilor, participanţii fiind  investitorii sau organismele de creditare cu potenţial investiţional ridicat. Drept consecinţă, în 2007 şi 2008, populaţia SUA au pierdut o treime din averea personală.

Datorită perisabilităţii în creştere a vieţii economice şi a măsurilor suplimentare anti-criză, specialiştii americani previzionează că datoria statului american va creşte.

Peste jumătate din împrumuturile guvernului american  au fost făcute în străinătate, mai ales în China, în Japonia şi în ţările exportatoare de petrol din Peninsula Arabă. În cazul în care aceste state ar hotâri să se debaraseze de valuta acumulată, valoarea monedei american s-ar prăbuşi. Ceea ce ar avea consecinţe nefaste atât pentru SUA, cât şi pentru economia globală.

 

Răpunsul guvernului german la criză a fost ezitant. Primul ‘pachet recuperator’ a fost criticat ca inadecvat. Un pachet mai substanţial în valoare totală de 50 miliarde de euro, a fost adoptat în ianuarie 2009, cu cea mai mare parte a cheltuielilor orientate către investiţii publice în infrastructură (autostrăzi, şcoli, universităţi, internet), astfel,  dinamizând indirect sectorul construcţiilor. Reducerile de impozit pe venit, de asemenea, au fost discutate.

Cu toate acestea, pactul nu prevede subvenţii directe pentru companii sau anumite sectoare (cu excepţia sectorului bancar), după cum este cerut de către, IG Metall. 

Cu toate acestea, o serie de companii listate DAX au anunţat că vor căuta să evite concedierile din motive operaţionale, inclusiv Opel şi Porsche. Cea mai largă gamă de instrumente de intervenţie în economie poate fi observată în fabricaţie germană, în special în industria de automobile.

Se compensează pierderile de venituri datorate inactivităţii temporare, pentru anumite grupuri de angajaţi, cum ar fi cei din construcţii sau lucrătorii sezonieri. Pierderile de venit din cauza scăderii timpului de lucru sunt compensate prin subvenţii de stat emise de Bundesagentur für Arbeit.

În caz de inactivitate, 60 sau 67% – în funcţie de situaţia familială – din ultimul salariul net este suportat de către stat, în timp ce restul este plătit de către angajator. Angajatul reţine toate drepturile de asigurare sociale, cum ar fi de sănătate, accident, pensii şi de îngrijire medicală.

În general, concedierile sunt mai frecvente în rândul furnizorilor companiilor multinaţionale decât la producătorii de autoturisme, care au tendinţa de a adopta alte măsuri de ocupare a forţei de muncă şi instrumente pentru a contracara declinul ciclic în cerere.   

 

Guvernul francez a anunţat un pachet recuperator de 26 miliarde de euro pentru de locuri de muncă. Cheltuielile publice la scară mare sunt orientate în special către automobile şi construcţii. Afectate de actuala recesiune economică, deşi într-o măsură mai mică, sunt produsele alimentare, produsele chimice, din lemn şi hârtie, cu rate de creştere între -0.6% şi +0.7% în 2009.

Răspunsurile la criza economică la nivel de unităţi include închiderea temporara (totală sau parţială) a producţiei (care implică o pierdere de venituri pentru lucrătorii care sunt temporar inactivi sau cu munca cu ore reduse), măsura HRM de concediere voluntară, de  adoptare a şomajului parţial şi alte măsuri ale pieţei forţei de muncă, cum ar fi contractele de tranziţie profesională (CTP), precum şi concedieri şi terminale de închidere. În cursul lunii octombrie, noiembrie şi decembrie 2008, un număr considerabil de unităţi ale companiilor au fost închise şi producţia oprită, integral sau parţial.

O serie de instrumente de reducere a timpului de lucru se au  în prim plan, cum ar fi prelungirea zilelor de concediu, timpul de lucru flexibil, înregistrat  şi, ca o măsură de final, şomajul parţial.

Reducerea timpului de lucru este pus în aplicare prin intermediul vacanţelor de prelungire, în cadrul contractului colectiv de 35 de ore/săptamână. Bridgestone şi-a închis o unitate pentru o perioadă de trei săptămâni, în decembrie, iar unitatea franceza Toyota de la Onnaing a fost închisă timp de două săptămâni, în decembrie şi va fi închisă încă o săptămână în martie 2009.

Scăderea economică a fost însoţită de concedieri de mari dimensiuni. Una dintre cele mai proeminente exemple este Arcelor Mittal, care a raportat concedierea a 1400 de angajaţi numai  în Franţa .

În plus, de multe ori este neclar dacă măsurile de reducere a numărului de angajaţi sunt un efect direct al crizei actuale sau fac parte din planificarea pe termen mai lung, care implică restructurare sau  reorganizare.

 

Marea Britanie a fost grav lovită de criză. Mai afectate sunt sectorul bancar, industria auto, IT şi comunicaţiile tehnologie, industria chimică şi farmaceutică, precum şi comerţul cu amănuntul.

Ca o consecinţă a prăbuşirii pieţei imobiliare, chiar şi unele locuri de muncă din sectorul public sunt în pericol.

Îndoielile sindicatelor britanice cu privire la eficienţa sistemelor facultative pentru concedieri temporare, cum ar fi ‚sabbaticals’ au fost justificate prin plin proces de concedieri în producţie şi servicii, precum şi în sectorul public.

Din cauza lipsei de instrumente de pe piaţa forţei de muncă pentru protecţia salariaţilor în momente de criză economică, în contrast cu cele disponibile, în ţări precum Germania, Franţa, Belgia şi Ţările de Jos, forţa de muncă a Regatului Unit – în special, lucrătorii temporari – este vulnerabilă la concedieri.

 

Anul 2009 a reprezentat anul în care criza s-a manifestat cel mai puternic în România, iar rezultatele macroeconomice s-au situat la cel mai redus nivel în întregul interval 2000-2010.

După o perioadă în care sectorul industrial a înregistrat evoluţii pozitive, anul 2009 este primul an în care producţia industrială înregistrează o evoluţie negativă.

În industria prelucrătoare, volumul producţiei realizate de 237434,7 milioane lei în termeni nominali, a fost în scădere faţă de anul anterior cu 39825,6 milioane lei. Cele mai mari scăderi valorice nominale ale producţiei industriei prelucrătoare la: fabricarea produselor din tutun (42,6%); industria metalurgică (39,6%).

Singurele activităţi care au înregistrat creştere în termeni nominali faţă de anul precedent, au fost industria alimentară (1376,7 milioane lei), fabricarea substanţelor farmaceutice de bază şi a preparatelor farmaceutice (542,2 milioane lei), fabricarea calculatoarelor şi a produselor electronice şi optice (2055,0 milioane lei), fabricarea autovehiculelor de transport rutier, a remorcilor şi semiremorcilor (3107,3 milioane lei), repararea, întreţinerea şi instalarea maşinilor şi echipamentelor (482,2 milioane lei.

În structura volumului producţiei industriale realizate, următoarele activităţi din industria prelucrătoare au înregistrat ponderi de peste 5%: fabricarea produselor de cocserie şi a produselor obţinute din prelucrarea ţiţeiului (12,0% din volumul producţiei industriale totale); industria alimentară (11,1%); fabricarea autovehiculelor de transport rutier, a remorcilor şi semiremorcilor (7,4%); industria metalurgică (6,8%).

 

La finele anului 2009, suprafaţa agricolă de 14685 mii hectare înregistrată a fost cu 17 mii hectare mai mică decât cea înregistrată în anul 2008. În anul 2009, structura suprafeţei agricole nu prezintă modificări semnificative faţă de anul precedent: 64,1% teren arabil; 22,6% păşuni; 10,4 fâneţe; 1,5% vii şi pepiniere viticole; 1,4% livezi şi pepiniere pomicole.

La sfârşitul anului 2009, suprafaţa arabilă a fost de 9423 mii hectare, cu 8 mii hectare mai mare faţă de cea din anul precedent. Suprafaţa agricolă deţinută de sectorul privat la sfârşitul anului 2009 a fost de

13898 mii hectare şi a reprezentat 94,6% din suprafaţa agricolă totală.

Structura valorică a producţiei ramurii agricole prezintă modificări faţă de anul precedent, în sensul scăderii ponderii producţiei vegetale şi creşterii ponderii producţiei animale şi de servicii agricole.

Activitatea de creştere a animalelor se realizează într-o diversitate de sisteme de exploatare, în funcţie de categoria de producători agricoli, respectiv de puterea economică a exploataţiilor agricole.

 

Structura valorii lucrărilor totale de construcţii în antrepriză a fost următoarea: 34,3% clădiri rezidenţiale; 25,7% infrastructuri de transport; 25,1% din total au fost reprezentate de clădiri nerezidenţiale; 8,7% alte lucrări de inginerie civilă; 4,4% conducte, linii electrice şi de comunicaţii; 1,8% construcţii complexe în zone industriale.

 

Activitatea în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor a fost influenţată de: starea infrastructurii; capacitatea de investire a operatorilor economici; modificările structurale înregistrate de volumul de activitate al principalelor ramuri ale economiei naţionale, reorientarea fluxurilor comerciale internaţionale.

Modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii transporturilor din România este motivată şi de principalele caracteristici ale acesteia.

 

          Anul 2007 şi implicit aderarea României la Uniunea Europeană au marcat trecerea la o nouă modalitate de derulare şi evaluare a statisticilor privind schimburile internaţionale cu bunuri.

De la 1 ianuarie 2007, sistemul INTRASTAT este operaţional în România. Prin acest sistem, informaţiile privind schimburile de bunuri sunt colectate de către Institutul Naţional de Statistică direct de la acei operatori economici, înregistraţi în scopuri de TVA, care derulează schimburi. Aceşti operatori economici au obligaţia de a completa şi transmite lunar declaraţii statistice INTRASTAT la Institutul Naţional de Statistică.

Pentru schimburile comerciale cu ţările non-membre ale Uniunii Europene (sistemul statistic Extrastat), aderarea la Uniunea Europeană au a adus modificări în ceea ce priveşte sursa datelor.

Exporturile în anul 2009 au înregistrat o valoare de 29084 milioane euro (în scădere cu 13,8% faţă de anul 2008), iar importurile CIF au fost de 38953 milioane euro (în scădere cu 31,9% faţă de anul 2008), soldul balanţei comerciale FOB-CIF fiind de -9869 milioane euro, în scădere cu 13646 milioane euro comparativ cu anul 2008.

 

Ca orientare geografică a exporturilor, principala destinaţie o reprezintă în continuare statele membre ale Uniunii Europene. Exporturile către restul ţărilor lumii sunt distribuite în principal între celelalte ţări ale Europei, Asia, America şi Africa.

Aproape 84% din volumul importurilor este realizat din Europa, din ţările UE nivelul importului a fost de 28472 milioane euro, reprezentând circa 73,1% din totalul naţional. Din categoria „alte ţări din Europa” se detaşează Rusia, unde s-a înregistrat un import de 1502 mil euro.

Dezinflația a fost susținută de:

  • oferta suficientă de produse agricole, ritmul de creştere anuală a preţurilor acestei componente a coșului de consum ,
  • reducerea preţurilor la gazele naturale și lipsa de corecții semnificative pentru alte prețuri administrate,
  • reducerea prețurilor externe (cu excepția prețurilor la petrol, cu impact negativ asupra costului şi preţului intern al carburanților),
  • ajustarea graduală a costurilor unitare cu resursa umană, în special în industrie.

În sens opus  a acționat mișcarea ascendentă a prețurilor produselor din tutun, din cauza accizelor mai mari.

România are cel mai mic grad de deschidere a economiei dintre țările din Europa Centrală și de Est care au aderat la UE în 2004 și 2007. Pentru ca orientarea spre export a ţării a fost mai puţin accentuată, economia românească a intrat în recesiune mai târziu decât alte țări din regiune (cu aproximativ două trimestre), dar ieşirea din recesiune probabil că se va realiza tot cu o asemenea întârziere.

Corneliu Cirstea

Articole asemănătoare

Reorganizarea ANAF în impas?

Postat de - 12 februarie, 2020 0
FacebookTwitterConsiliul Legislativ a avizat negativ proiectul de ordonanta de urgenta privind unele masuri pentru imbunatatirea si reorganizarea activitatii Agentiei Nationale…

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *