La câțiva pași, pe colțul unde se întâlnea cu Carol, ce cobora în pantă până în dreptul fiefului bunicilor, se afla „imobilul” lui Vizitiu (două nivele), bărbat vioi, mic de statură, măsliniu la față, având atelier de reparat mașini de cusut („Singer”), biciclete, gramofoane și alte obiecte, produse ale tehnicii la modă în epocă, a cărui stare materială trebuie să fi fost modestă de vreme ce închiria odăi pentru eleve la etaj, alături de încăperile în care locuia împreună cu famiia, destul de numeroasă, așadar ținea în gazdă fete de 13-14 ani, venite de la țară, îmbrăcate în uniforma sobră a liceului de fete, care ieșeau spre seară, după isprăvirea temelor la matematică, chimie sau franceză – cochete, pieptănate, la fereastra luminată, larg deschisă a lui Vizitiu, ca să-și arunce ochii spre stradă, foind la ora aceea de lume îndreptându-se spre centru sau Zăvoi și să primească nu fără indiferență și pudoare, privirile admirative ale liccenilor din clasele superioare, reiterând, fără să știe, pete secole, povestea lăcrimoasă și emoționantă a cuplului Romeo-Julieta.
Pe atunci veneam destul de des să-mi văd bunicii, apoi doar pe bunica (drumurile mele treceau pe sub fereastra cu fete, feremecată), nu înainte de a mă opri o clipă să recitesc cu o răutăcioasă voluptate firma unui biet meșteșugar ce locuia în fundul curții, fixată pe ulucile lui Vizitiu, firmă de o considerabilă mărime, ce se observa și de pe trotuarul celălalt, scrisă cu vopsea închisă la culoare de o mână tremurată, conținând un text ce mă încânta nu atât din pricina gramaticii atât de personale, de „libere”, ce ar fi stârnit oroarea și mînia profesorului nostru de română Nicu Angelescu, cât mai degrabaă prin îmbinarea savantă a cuvintelor care alcătuiau un text de o savoare fabuloasă: „Aici se vinde coșciuge gata pentru cazuri funebre”. Faptul că autorul firmei (probabil coșciugarul însuși) îmi era complet necunoscut sporea imaginația mea fertilă ce recompunea diverse variante care mai de care mai abracadabrante, ca într-un joc cu cuburi colorate sau ca un caleidoscop cu infinte și amăgitoare desene pastelate, fără să reușesc să depășesc prin fantezie „originalul”, fixat odată pentru totdeauna în cadre de o ingenuitate și perfecțiune inegalabile.
De partea cealalată a drumului, nu departe de casa bătrânească a bunicilor, se putea adulmeca de la distanță prezența cârciumii lui Smeureanu, cu ușile deschise totdeauna spre trotuar pentru atragerea clienților, duhnind a țuică și aperitive ieftine, cârciumă sărăcăcioasă, întunecată, cu doi, trei mușterii care urmau să plece cu unul din autobuzele lui Zapciroiu spre Zătreni, Horezu, Grădiștea sau să se ducă în piață pentru a-și vinde sacii cu cartofi sau ceapă sau fasole, încât mă întrebam adesea din ce venituri își întreținea patronul o familie destul de numeroasă, din care s-au ridicat copii cu oarecare școală, între care Nick Smeureanu, figură cunoscută a boemei literare a Capitalei, poet minor, ce publica din când în când poezele romantice si siropoase, în genul începutului de secol, prin reviste „de prestigiu”, ajutat, pesemne, de Miron Radu Paraschivescu, căsătorit cu sora lui, un alt produs de rasă al cârciumii lui Smeureanu (pe care n-am avut prilejul să o cunosc), poet ce colinda restaurantele din centrul Bucureștilor, cu o grație și eleganță fără egal, frumos ca un efeb, înalt, cu părul ondulat și pomădat cu grijă – figură ce ar fi putut în tinerețe să rivalizeze cu Nelson Edy, Charles Boyer sau Tyron Power – client fidel al Fondului lui Traian Iancu, de la Uniunea Scriitorilor, ce apărea neobosit în zilele când se plăteau colaborările la generiasa casierie de pe Kiseleff, ca apoi să plece cu scriitorii la restaurantul „Miorița” proiectat de Mincu la Șosea, unde își amuza confrații cu istorii de alcov, picante, cu vocea caldă, baritonală, de artist ratat, în schimbul unui pahar de coniac sau votcă.
Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”
