TEODOR GEANTĂ. Pedagogul-artist

32 0

CONTEMPORANII  MEI (14)

 

„Personajul” pe care-l voi evoca în acest episod îşi avea locul firesc lângă prietenul şi colaboratorul său, Constantin Popian, dar n-am avut la îndemână, atunci, informaţia semnificativă. Prietenia celor doi corifei ai mişcării artistice interbelice – Constantin Popian şi Teodor Geantă – rămâne una dintre cele mai productive din istoria modernă a culturii vâlcene. Printre „roadele” cele mai performante ale acestei colaborări, se înscriu spectacolele de operetă populară „Mioriţa” şi „Ţiganii”, produse şi reprezentate în anii ’20  – ’30. Construite din sincretismul registrelor dramatic şi muzical, pe filonul folcloric, îngemănând măiestria regizorală a lui Popian şi virtuozitatea orchestrală a lui Geantă, ele au intrat demult în „antologia” spectacolului vâlcean din toate timpurile. Poate că această prietenie ar merita să devină obiectul unei cercetări temeinice, dacă s-ar găsi un tânăr muzician care ar avea darul şi interesul să treacă dincolo de rigidele preocupări didactice ale catedrei. Căci tocmai aceasta a fost virtutea esenţială a celor doi dascăli – aceea de a nu accepta şi de a nu practica ideea că învăţătura se închide între zidurile şcolii, aşa cum gândesc şi acţionează mulţi dintre dascălii de astăzi. Constantin Popian şi Teodor Geantă au reprezentat, în mod exemplar, spiritul haretian în şcoala şi cultura românească, în viguroasa şi durabila lui manifestare în spaţiul vâlcean. Cine crede, din ignoranţă sau din frondă, că spiritul haretian a căzut în desuetudine şi-a greşit opţiunea profesională. Pentru cei doi dascăli – cărturari şi artişti, animaţia culturală era o credinţă, o vocaţie, o misiune.

Am avut şansa să fiu contemporan cu Teodor Geantă, chiar dacă pentru prea puţină vreme. Deşi l-am cunoscut abia spre amurgul vieţii sale, a fost o întâlnire memorabilă. Prilejul mi l-a oferit, bineînţeles, muzica: primisem de la folcloristul Marin Brînaru prima culegere de folclor – „Oltean mândru şi voinic”, în vederea publicării. Pentru verificarea, selectarea şi avizarea materialului folcloric, am apelat la cel mai autorizat şi mai experimentat „profesionist” în materie. Venerabilul dascăl m-a primit, acum 40 de ani, în vara lui 1968, şi mi-a oferit, în pridvorul casei sale din (actuala) Cale a lui Traian, la marginea de nord a oraşului, spre Cetăţuie, o „lecţie” de folclor, grefată pe culegerea lui Brînaru, care, după multiple şi succesive selecţii, inclusiv la forul central de specialitate, (căci editarea folclorului se făcea atunci după rigori profesionale), a văzut lumina tiparului, un an mai târziu, în 1969. „Lecţia” a continuat cu un dialog despre formarea şi evoluţia ca muzician a dascălului şi despre perspectivele cercetării şi valorificării folclorului – probleme care mă preocupau, în mod expres, la început de drum. La solicitarea mea, aceste „mărturii” şi „puncte de vedere” au fost formulate apoi şi în scris, devenind documente de istorie culturală.

Am aflat atunci că, aidoma atâtor muzicieni autentici, vocaţia lui Teodor Geantă îşi are sorgintea în matca tradiţiei, zestre moştenită de la părinţi, ambii fiind dotaţi cu harul cântecului şi cultivându-l ca o uzanţă a vieţii cotidiene. Secondându-l, la vioară, pe tatăl său, Teodor a avut prilejul, încă de copil, să cunoască pe marii lăutari din satele dintre Râmnic şi Călimăneşti, vestiţi în toată zona, chiar şi dincolo de Olt, în Argeş, până spre Topolog, să cunoască repertoriul şi să deprindă „tehnica” acestora. Peste această timpurie, dar productivă ucenicie la „şcoala” tradiţiei populare, peste această experienţă de „lăutărie” în mediile de viaţă folclorică (la zece ani, micul Geantă conducea un taraf propriu, cu prestaţii publice !), s-a suprapus temeinica şi sistematica pregătire muzicală în cadrul Şcolii Normale de la Câmpulung-Muscel. Experienţa de „normalist” l-a transformat, în formularea memorialistului însuşi, pe micul „lăutar” într-un „muzician”. Un muzician în devenire, care, sub îndrumarea mentorului său, Iacob Sibianu, a avut privilegiul să cunoască mari muzicieni ai timpului – români şi străini. Arta maeştrilor i-a fascinat adolescenţa şi tinereţea, cultivându-i apetitul performanţei interpretative. Hotărâtoare a rămas, în memoria sa, întâlnirea cu Grigoraş Dinicu, care a inclus în program şi a cântat toată viaţa, cu virtuozitatea-i recunoscută, o piesă din repertoriul bătrânului lăutar Geantă – „Sârba lui Geantă”. O mai ştie cineva, o mai cântă vreun lăutar – această „sârbă” ? Mai păstrează, mai cultivă vreo formaţie de profil piese din programul Orchestrei de muzică populară „Alunelul”,  pe  care a condus-o, la maturitate, dirijorul Teodor Geantă ?

Nu-mi propun – şi, de altfel, nici nu dispun de spaţiul necesar – să reconstitui biografia şi să evaluez opera pedagogică a lui Teodor Geantă. Au făcut-o, mult mai bine decât mine, cercetători ai istoriei culturale, precum Petre Petria, Costea Marinoiu şi Dumitru Lazăr. Pe mine mă preocupă, ca de obicei, în evocarea contemporanilor mei, dinamica interioară a celui care, pornind de la „lăutărie”, de la cultivarea tradiţiei genuine, a ajuns, prin acumulări, să anime, în spaţiul cetăţii, o intensă mişcare muzicală, închegând o „şcoală” culturală, iar în ordine personală, dar într-o firească legătură cu activitatea publică, să întemeieze o adevărată dinastie de muzicieni în arta contemporană românească. De la „competenţa” rapsozilor anonimi la „performanţa” muzicienilor de elită – iată o posibilă traiectorie în naşterea şi devenirea personalităţilor culturale.

Ca şi mai vârstnicul său contemporan, prieten şi colaborator, Constantin Popian, Teodor Geantă putea să facă o carieră artistică, dar a optat pentru apostolatul cultural. A preferat să rămână învăţător, dar unul de clasă profesională şi, mai ales, un lider cultural al comunităţii. Confesiunea sa „Când am fost întâi învăţător” este revelatoare pentru vocaţia culturală, pentru dimensiunea artistică a dascălului: ”Vream, peste toată înclinarea mea spre artă, sau, poate tocmai de aceea, să ajung învăţător… Mai ştii, poate că se cerea undeva, în vreun colţ al sufletului meu, conceptul că un învăţător e mai complet când e şi artist.” (apud Dumitru Lazăr, „Un apostol al învăţământului vâlcean – T(h)eodor Geantă”, în „Studii vâlcene”, serie nouă, nr. II (IX), publicaţie a Forumului Cultural al Râmnicului. Râmnicu-Vâlcea, Editura „Fântâna lui Manole”, 2006, p. 396). În aceeaşi  „profesiune de credinţă” – text fundamental despre „ştiinţa şi arta” pedagogiei, Geantă îşi reafirmă crezul haretian în dubla vocaţie a dascălului – educator şi animator cultural.

Spiritul haretian, pe care l-au întruchipat Popian şi Geantă şi, sub înrâurirea lor modelatoare, liderii culturali ai generaţiilor următoare, rămâne, conceptual, o paradigmă validă a şcolii şi a culturii româneşti, cu statutul unui ideal. Dar, nutrind şi exersând, ca discipol virtual al acestor magiştri, acelaşi crez, mă întreb dacă, într-o lume şi o vreme dominate de un pragmatism agresiv şi un profesionism rigid, spiritul haretian mai poate fi viabil şi productiv, cu forţa unui program de acţiune, generând acel „apostolat cultural”, fără de care orice renaştere spirituală a comunităţii rămâne un deziderat.

Gheorghe DEACONU

 

„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 498, 8 iulie 2008

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *