CONTEMPORANII MEI (20)
Nu m-am gândit prea mult pentru a alege prima dimensiune pe care este edificată imaginea publică a protagonistului meu de astăzi, a cărui polivalenţă creatoare este cunoscută. Mi-a venit în întâmpinare propria sa recomandare, cu elocvenţa unei „cărţi de vizită”: „Un bătrân librar vă salută!”. „Bătrânul librar”, profesorul Costea Marinoiu, a fost, încă din tinereţe, „starostele” librăriilor vâlcene. Timp de trei decenii, transgresând epoci, regimuri şi guvernări de toate „culorile”, el a fost mediatorul dialogului oamenilor cu cartea: „În drumul său spre inima cititorului – consemnează el confesiv –, cartea trece mai întâi prin mâna librarului.” A fost o vreme când, din cauza „vremurilor”, toate cărţile bune, căutate atât de intelectualii autentici, cât şi de activiştii veleitari, treceau, literalmente, prin „mâna” mai-marelui librarilor: spre cinstea sa, el a fost generos cu toţi. Pentru librarul-cărturar, cartea, „pâinea noastră cea de toate zilele”, trebuia să ajungă pe „masa” tuturor cititorilor. Dar Costea Marinoiu n-a fost un simplu difuzor de carte, ci s-a dovedit a fi un manager inspirat şi priceput. Sub conducerea sa, firma vâlceană de difuzare a cărţii („Centrul de librării”, ulterior „Ex Libris”) a fost una dintre cele mai eficiente şi performante unităţi de profil din ţară, fiind, în limbajul epocii, „fruntaşă pe ramură”. Dar, dincolo de cifre, realitatea era elocventă: Râmnicul dispunea de una dintre cele mai proteice reţele de librării, onorând astfel faima lui de a fi fost, în „veacul de aur”, „capitala tipografilor” (Nicolae Iorga). Cu stăruinţă şi tenacitate, cu abilitate şi diplomaţie, Costea Marinoiu a concurat serios, cu numărul şi spaţiul librăriilor, reţeaua cârciumilor oraşului. Mai mult: librăria „Anton Pann” devenise locul firesc al lansărilor de carte şi al dialogului scriitorilor cu publicul. O listă de nume, drastic selectată, este edificatoare pentru efervescenţa librăriilor „păstorite” de Costea Marinoiu în anii ’70 – ’80: Ioan Alexandru, Paul Anghel, Constantin Mateescu, Alexandru Oprea, Valeriu Râpeanu, Dinu Săraru, Dragoş Vrânceanu, Dan Zamfirescu. După 1989, acest „edificiu” cultural s-a ruinat încet dar sigur, nu numai sub impactul tranziţiei, ci şi cu largul „concurs” al celor dinăuntru, seduşi de avantajele privatizării. Acum, Râmnicul are mai multe, mai spaţioase şi mai luxoase cârciumi decât librării, iar cele care mai funcţionează nu mai contează din punct de vedere cultural: chiar şi cele care poartă nume celebre sau reprezintă firme de rang naţional sunt locuri unde „nu se mai întâmplă nimic”…
Costea Marinoiu a fost un librar de elită, pentru că era dublat de omul de cultură. A doua dimensiune a personalităţii sale o constituie folcloristul, cercetătorul tradiţiilor şi valorilor culturii populare, ipostază în care s-a împlinit mai ales ca „fiu adoptiv” al Ţării Loviătei. Experienţa lovişteană, fundamentală în materie, s-a concretizat, în principal, în volumul de debut – „Folclor din Ţara Loviştei (Racoviţa)” (1974), care a apărut cu prestigioasa recomandare a etnologului Mihai Pop. Apreciind valoarea documentară a lucrării în cunoaşterea folclorului contemporan („un test asupra culturii folclorice de astăzi a unui sat loviştean”, „un test şi în ceea ce priveşte ambianţa culturală modernă în care trăiesc textele folclorice”), Profesorul o înseria într-o tradiţie ilustră: „… l-aş asemui ca document al vremii cu primele culegeri ale lui Anton Pann, şi ele ne aduceau mărturia a ceea ce se cânta acum mai bine de un veac în anumite medii urbane” (op. cit., p. 6). Folcloristul a continuat şi a aprofundat, în timp, preocupările de cercetare a Ţării Loviştei, abordând eşantionul preferat în tradiţia şcolii lui Densusianu (concertarea interdisciplinară a filologiei cu folclorul), oferindu-ne, prin „Toponimia Ţării Loviştei” (2001), o premieră editorială în bibliografia zonei. În aceeaşi sferă referenţială se înscrie şi inedita sa lucrare de istorie a folcloristicii (Monografia revistei „Izvoraşul”), care aşteaptă un editor interesat şi generos.
În al treilea rând (dar, desigur, nu într-o ordine axiologică), Costea Marinoiu este istoricul literar, al culturii în genere – activitate în care cărturarul şi-a etalat deopotrivă virtuţile cercetătorului şi ale scriitorului: pe de o parte, spiritul iscoditor, curiozitatea ştiinţifică, talentul de evocator al unor lumi şi vremi apuse; pe de alta, simţul observaţiei, sensibilitatea artistică, disponibilitatea reporterului. Omniprezent în viaţa culturală a Vâlcii din ultima jumătate de veac, membru fondator şi activ (adeseori îndeplinind funcţii de conducere) al tuturor structurilor formale şi informale ale breslei (cenacluri şi cercuri, asociaţii şi societăţi, fundaţii şi forumuri), Costea Marinoiu a participat deopotrivă la „facerea” şi la „scrierea” istoriei culturale locale. Cronicarul prezentului l-a dublat pe cercetătorul trecutului. Contribuţiile sale cele mai semnificative s-au înscris în domeniul istoriei cărţii şi a tiparului. Costea Marinoiu este unul dintre susţinătorii şi promotorii ipotezei potrivit căreia „Liturghierul (1508) – prima carte tipărită în spaţiul românesc” (titlul cărţii apărute în 2004, încununând acumulările anterioare) a văzuit lumina tiparului la Bistriţa-Vâlcea. După desfăşurarea „argumentaţiei logice” (în absenţa unor documente probatoare), cercetătorul conchide cu necesara precauţie: „Toate argumentele converg spre stabilirea locului tipăririi Liturghierului de la 1508. În opinia noastră, Bistriţa se constituie într-o posibilă vatră spirituală unde Macarie a instalat prima tipografie pe pământ românesc” (op. cit., p. 46). Concluzia capătă o greutate specifică în acest an, când se împlinesc 500 de ani de tipar românesc. Cercetătorul plasează această ipotetică „prioritate naţională” în contextul mai larg al locului şi rolului Râmnicului în dezvoltarea culturii medievale româneşti, aşezând „Şcoala râmniceană” alături de „Şcoala ardeleană”, în procesul de plămădire a conştiinţei unităţii limbii române. Idee afirmată de Costea Marinoiu încă din 1981 („Istoria cărţii vâlcene, sec. XVII-XVIII”) şi dezvoltată în conferinţa „Şcola râmniceană în cultura românească”, susţinută la Episcopia Râmnicului, în 2007, în a cărei „predoslovie” afirmă: ”Şcoala de la Râmnic a reprezentat în spiritualitatea românească o adevărată şcoală de învăţătură, de credinţă şi limbă, de românitate şi ortodoxie.”
Toate aceste valenţe (la care s-ar cuveni să adăugăm pe aceea de monografist) întregesc imaginea unui cărturar de vocaţie, care a avut răbdarea şi perseverenaţa de a-şi valorifica zestrea nativă, „şcolirea” formatoare (sub îndrumarea unor reputaţi mentori, precum Traian Cantemir, Ion Lăudat, Vasile Adăscăliţei, Victor Crăciun, Pandele Olteanu, Valeriu Râpeanu) şi experienţa acumulată, printr-o osârdie cotidiană, analogă trudei ţărăneşti, într-o operă prolifică. Două sunt trăsăturile caracteristice ale cărturăriei cultivate de Costea Marinoiu. Pe de o parte, erudiţia, spiritul enciclopedic. „Bătrânul librar” este o „enciclopedie ambulantă”, dispunând de o fabuloasă memorie culturală, în care este acumulat şi stocat un volum impresionant de informaţii din varii domenii, epoci şi spaţii. Pe de altă parte, o anumită retorică a discursului, disponibilitatea de a comunica, facilitatea de a scrie şi de a vorbi, o metaforică, ancestrală ”foame şi sete” de cuvânt, toate acestea punându-şi amprenta asupra stilului scriiturii şi rostirii sale, marcate de clasicismul, copios ornamentat, al tradiţiei noastre literare. Enciclopedismul spiritului şi clasicismul stilului fac din Costea Marinoiu unul dintre cei mai productivi cronicari şi diortositori de texte ştiinţifice şi literare de la cumpăna veacurilor XX-XXI. Pentru elitişti şi post-moderni, un asemenea cărturar poate părea anacronic, desuet. Pentru mine, martor şi părtaş, alături de protagonist, la viaţa culturală a Vâlcii contemporane, catalizator şi editor al unora dintre cărţile sale, Costea Marinoiu este tipul de cărturar de care comunitatea are încă nevoie, un simbol al comunicării şi comuniunii culturale.
Gheorghe DEACONU
„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 534, 19 august 2008
