SORIN ZAMFIRESCU. Constructorul și casa sa spirituală

97 0

Nu cunosc (deși bănuiesc) ce scrie pe „cartea de vizită” a inginerului SORIN ZAMFIRESCU dar, dacă aș fi în situația de a-i conferi un titlu, i-aș zice RÂMNICEANU, supranume pe care l-ar merita cu prisosință, nu atât în virtutea funcției de primar al Râmnicului în ultimii patru ani ai secolului și mileniului trecut (deși, recunosc, această demnitate își are greutatea ei specifică), cât prin (auto)disciplina profesională, atitudinea civică și adeziunea afectivă pe care le-a probat în slujirea urbei noastre pe întreaga durată a carierei sale publice. Deși, știm prea bine, Sorin Zamfirescu nu este râmnicean de baștină. Este, într-adevăr, vâlcean, dar nu este același lucru: Vâlcea este o „țară” în care fiecare comunitate își are pecetea sa identitară. Și, în cazul de față, printre cei care au contribuit la amprentarea locului său natal, au fost chiar înaintașii săi: bunicul patern, Gheorghe Zamfirescu, fusese primar de Călimănești, iar tatăl său, Nicolae Zamfirescu, primar, el însuși, al orașului, a fost un dascăl și apostol cultural de tradiție haretiană, ctitor, printre altele, al școlii centrale din Călimănești. Dar nici originile materne ale „personajului” nostru nu sunt mai prejos: bunicul matern era renumitul dirijor și compozitor Ion C. Sgondea, profesor de muzică la Liceul „Al. Lahovari” și la Seminarul „Sf. Nicolae”. Înțelegem, așadar, din start, de ce a fost Sorin Zamfirescu un primar iubitor și ctitor de cultură.

Cu asemenea obârșii, Sorin Zamfirescu a devenit râmnicean prin școlire (Liceul „Lahovari”) și, după ce a absolvit Facultatea de Construcții Civile și Industriale din București, prin activitatea profesională. Inginerul Sorin Zamfirescu s-a afirmat, încă dinainte de 1989, ca manager economic, în calitate de director al Întreprinderii Județene de Gospodărie Comunală și Locativă, apoi, după 1990, director al Întreprinderii Județene de Construcții Montaj, ulterior, director general al Uzinei de Sodă și director general al Societății Comerciale Aquarim. Capacitatea inginerească și experiența managerială l-au recomandat și l-au creditat pe profesionistul Sorin Zamfirescu să intre în politică. Nu contează pentru ce „culoare politică” a optat, ci valorează ce a făcut omul politic Sorin Zamfirescu, în multiplele funcții și demnități ce i-au fost încredințate. Pe toate, constructorul le-a exercitat cu rigoare profesională, „inginerească”, aș putea zice, și, mai ales, cu o exemplară etică a responsabilității, rar cultivată în lumea politică postdecembristă, adică asigurând o concordanță perfectă între vorbe și fapte, între promisiuni electorale și acțiuni efective. Aș putea spune că, fără să se abată de la platforma politică pe care și-a edificat programul de guvernare, primarul Sorin Zamfirescu și-a pus „în operă” propria sa politică de administrare și dezvoltare edilitară a Râmnicului. Un primar care a venit în întâmpinarea aspirațiilor și așteptărilor râmnicenilor.

Generosul spațiu, alocat acestui episod al rubricii mele, de managerul revistei noastre, Silviu Popescu, bun prieten al protagonistului nu-mi permite, totuși, să detaliez. Mă voi limita, de aceea, să comentez ceea ce a „construit”, în plan cultural, inginerul Sorin Zamfirescu, ca edil al Râmnicului, adică să „vorbesc” în deplină cunoștință de cauză. Înainte de toate, primarul Sorin Zamfirescu a propus (și a impus!) o nouă concepție despre vocația și misiunea culturală a unei primării, care nu poate rămâne un simplu administrator și finanțator al activității culturale, ci trebuie să elaboreze și să ofere Consiliului Local, spre adoptare și implementare, o întreagă strategie de dezvoltare culturală a urbei, în beneficiul comunității. Una dintre liniile majore ale acestei strategii, în consonanță cu meseria edilului nostru, avea în vedere „fața urbanistică” a municipiului, un oraș sărac (în raport cu trecutul și prestigiul său cultural) în artă monumentală, ale cărui monumente de for public le numeri „pe degete”. „Orașul fără statui” – așa a definit fostul edil, la ceasul „rememorărilor”, orașul, „Râmnicul nostru drag”. Pentru a recupera, cât de cât, acest „handicap”, primarul Sorin Zamfirescu a pus „în operă” două proiecte: unul, la propunerea pictorului Gheorghe Dican, președintele Filialei Vâlcea a UAP – Tabăra de sculptură „10 pentru Râmnic”, lucrările acestora împodobind principalele zone ale orașului; celălalt, derulat în parteneriat cu Fundația HAR, condusă de Alexandru Nancu, concretizat în realizarea și amplasarea unor lucrări de artă monumentală în zone urbane mai dezavantajate. Apreciind aceste inițiative, Uniunea Artiștilor Plastici i-a acordat primarului Sorin Zamfirescu onorantul titlu de „Susținător al Artelor”.

În aceeași sferă de preocupări, s-au înscris și alte inițiative: proiectul de a crea și a amplasa în Parcul Zăvoi, a unui monument închinat Imnului Național, despre care și râmniceanul Sorin Zamfirescu susține, cu argumente, împotriva unor sceptici locali de serviciu, că a fost intonat, pentru prima dată, public, oficial, în Râmnicu Vâlcea, în contextul anului revoluționar 1848, și la a cărui sărbătoare, la consacrarea ei, la intrarea ei în tradiția culturală și în conștiința publică, fostul primar a contribuit substanțial proiectul construirii unui teatru pe lacul din Zăvoi, care ar fi asigurat Teatrului Municipal „Ariel” – ctitorie a primarului Sorin Zamfirescu și a omului de teatru polivalent Doina Eugenia Migleczi – o locație originală și l-ar fi propulsat în rândul celor mai moderne scene de teatru din România. Dar proiectul cultural cel mai ambițios al edilului Sorin Zamfirescu venea în întâmpinarea unui deziderat vital al urbei noastre, al comunității oamenilor de cultură: construirea unui Centru Cultural al Râmnicului, un adevărat Palat al Culturii, amplasat pe locul ocupat, între timp, de un centru comercial. Mai ales acesta, dar și celelalte proiecte lansate de primarul Sorin Zamfirescu, au fost taxate, la vremea respectivă, drept „utopii”. Pentru că aceeași etichetă a fost aplicată și unora dintre proiectele mele culturale (deși destule își dovedesc validitatea și durabilitatea și astăzi, după o jumătate de veac), nu contenesc să dezavuez mentalitatea conservatoare a unor medii culturale locale, cu impact negativ și asupra decidenților politici și administrativi de la nivel județean, și să reafirm ferm crezul meu de manager cultural: viitorul cultural al Râmnicului nu poate fi proiectat și construit fără „utopii”!

Dar primarul Râmnicului de acum aproape un sfert de veac a dovedit că nu este doar un „autor de utopii”, ci este un manager cultural al comunității, productiv și performant, edificând și coordonând Sărbătoarea „Eclipsei ‘99”, eveniment de anvergură națională și cu rezonanță europeană. S-a dovedit, astfel, că Râmnicul are potențialul spiritual, profesional și organizatoric pentru a produce programe culturale de mare amploare și complexitate. Pentru că am fost implicat activ în acest proiect și, în consecință, aș putea fi suspectat de subiectivism, apelez la un martor neutru, obiectiv: „Urbea noastră are talentul de a amplifica succesul unei sărbători. Ar fi păcat să nu continuați. Râmnicul este pregătit să fie gazda unui autentic festival internațional de mare amploare” (Alex. Hausvater, regizor canadian de origine română).

Da, fiind unul dintre cei care au încercat să facă un asemenea festival (în cazul de față, cu profil folcloric), subscriu la această apreciere. Dar, trebuie să recunosc, dincolo de asemenea încercări (în domenii precum teatrul, muzica, literatura, pentru care Râmnicul are și prestigiul tradiției, și potențialul creației), un asemenea eveniment de anvergură internațională rămâne, în Râmnicul nostru, un deziderat. Și nu pentru că nu s-ar putea face, ci pentru că NU SE VREA! Din acest punct de vedere, Râmnicul, metropola culturală a Țării Românești din secolul XVIII, trăiește, cultural, de o bună bucată de vreme, în umbra altor centre culturale din această parte de țară (Sibiu, Craiova, Pitești). Ne convine, în schimb, să ne complacem în găoacea noastră provincială și să ne batem cu pumnul în piept că noi suntem cei mai, cei mai… Această „boală” se cheamă: provincialism!

Sorin Zamfirescu este unul dintre râmnicenii care cred cu tărie în vocația și puterea culturală a Râmnicului. A cultivat acest crez în singurul său mandat de primar (în care a făcut, în domeniul cultural, mai mult decât alți edili în mai multe mandate) și l-a reafirmat în cele două volume ale memorialisticii sale, publicate sub genericul „Rememorări cu gust de pelin” (vol. I, 2019; vol. II, 2020), în a căror editare am avut privilegiul să fiu implicat. Am afirmat, la vremea apariției lor − și susțin și azi aceste afirmații – că nu cunosc, în spațiul vâlcean, un alt edil care a avut temeritatea și luciditatea de a-și evalua, cu onestitate și obiectivitate, cariera politică, așa cum a fost ea, cu lumini și umbre. De regulă, aceste cărți sunt „comandate” și sunt menite să „cosmetizeze”, pentru posteritate, imaginea autorului-personaj. Recitiți, stimați râmniceni, paginile dedicate de Sorin Zamfirescu, în vol. II, carierei sale parlamentare și-mi veți da dreptate: deputatul de Vâlcea, inginer de meserie, și-a consacrat o mare parte din vremea, energia și capacitatea sa pentru a elabora și promova o lege de profil, o lege care să consacre statutul de constructor în România secolului XXI. Și totuși, n-a izbutit. Memorialistul ne explică argumentat, convingător de ce valoroasa sa inițiativă a eșuat în labirintul birocrației parlamentare. Dar eu pun diagnosticul real: NU S-A VRUT! Nu s-a vrut să se pună ordine într-un domeniu vital al dezvoltării urbanistice a comunităților locale, a Râmnicului, bunăoară. Mă abțin să comentez ce înseamnă pentru noi, cetățenii, alegătorii, această lipsă de voință politică a aleșilor noștri în Parlamentul României.

Dar, pe mine, aici și acum, mă interesează altceva, și anume, precum ar zice scriitorul Doru Moțoc, CEEA CE RĂMÂNE. Ce rămâne după tot zbuciumul primarului, omului politic, parlamentarului Sorin Zamfirescu? Pentru mine, este clar ca lumina zilei: rămân paginile sale memorialistice, în care a decantat tot ceea ce a gândit, a trăit, a vibrat Omul Sorin Zamfirescu. Dincolo de verticalitatea etică a omului politic (și aceasta rară în peisajul postdecembrist), vreau să remarc virtuțile scriitoricești ale memorialistului: un ascuțit spirit de observație, capabil să selecteze, din noianul faptelor, detaliul semnificativ; abilitatea regizorală de „a pune în scenă” întâmplările relatate, unele dintre ele fiind convertite în spectacole miniaturale, în episoade cinematografice (recitiți, vă rog, „Râmnicul sub ocupație”!); darul de a caracteriza oamenii, de a contura „personaje”, de a crea „schițe de portret”; o undă discretă de umor, cu o binevoitoare ironie și autoironie, dar și cu destule accente sarcastice la adresa unor „personalități”. Și, peste toate, un filon subteran de lirism, de nostalgie și melancolie, o „aromă de pelin”, dulce-amărui, pe care o degajă evocarea, autentică și convingătoare prin sinceritatea ei. Toate acestea mă îndreptățesc să-l recomand pe Sorin Zamfirescu drept un bun autor de literatură memorialistică. Mă întemeiez și pe aprecierea scriitorului Constantin Mateescu: „Scriitura textului memorialistic, atentă la detalii și bogată în surprinzătoare observații de nuanță, constituie o lectură agreabilă, fără a se face, însă, concesii simplității îndeobște prezentă în textele de gen.” De fapt, autorul nostru nu și-a propus, în mod expres, să facă literatură, ci să-și (re)construiască, inginerește, propria-i „casă spirituală”. Și a reușit! A eșuat ca promotor de legi în Parlament, dar, iată, a izbândit ca memorialist, oferindu-ne o declarație de dragoste față de Râmnic, o pledoarie pentru perenitatea Râmnicului. Ceea ce rămâne!

Toate celelalte – recunoaște autorul însuși – sunt trecătoare, amăgitoare: „Nu am avut nici conjunctura și nici ocaziile fericite pentru realizări care vor străbate deceniile. Nu am pretenția unor recunoașteri publice prin acordarea de titluri onorifice. Sunt doar liniștit, mai bine-zis împăcat cu mine însumi, fiindcă eu cred și sper să mai existe râmniceni care sunt convinși că mi-am făcut datoria cu corectitudine, cu acribie, dăruindu-le tot ce poate oferi un om îndrăgostit de ținutul natal. Cel puțin asta a fost intenția mea diriguitoare”.
De aceea, acum, când prestigiosul meu contemporan se pregătește să intre în CLUBUL OCTOGENARILOR, îi doresc să se bucure, nu numai de casa propriu-zisă, de familie, ci și de casa spirituală a Domniei Sale, întru mulți ani!
Gheorghe DEACONU

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *