Carne de struț. Tudor Vlădescu transmite din Singapore ( 10 )

89 0

În copilărie, în satul meu nu erau statui. Mai târziu, când a trebuit să ne mutăm la oraș, statuile au devenit simboluri ale aglomerării urbane, iar ideea de țară, fără să fie neapărat pură, dar cu siguranță mult mai puțin gălăgioasă, a echivalat cu un spațiu în care lipseau trimiterile la eroi afișate în spații publice. De fapt, spațiul rural era un loc de libertate absolută a fiecăruia de a își alege eroii. Și mai târziu, ca student la antropologie, am ales să culeg informații despre personalități locale din trecut. Am vorbit cu oameni în vârstă și o figură tot apărea, sub diverse nume, dar în aceeași poveste. Era un fel de Robin Hood care lua de la bogați și împărțea săracilor. Când am identificat familia din care făcuse parte, am descoperit mai multe detalii, printre care și faptul că cel de la care furase haiducul era străbunicul meu, iar cel care îl arestase era un unchi, ofițer în Armata Română. Mi-am amintit atunci povestea în oglindă, spusă chiar de unchiul meu, pe care o auzisem în copilărie, la care se adăuga faptul că hoțul fusese iertat iar totul a reintrat în normal. Cu aceasta a luat sfârșit încercarea mea de arhologie folclorică, un experiment care se dovedea mult mai surprinzător decât acceptarea tacită a poveștilor impuse la școală, pe care nu am reușit să le diger din cauză că foart puțini din acei eroi din manualele obligatorii aveau vreo legătură cu mine personal.

La nord de Singapore, de-a lungul coastei malaeziene, nu prea departe se află o stațiune numită Desaru, un loc în care singaporezii mergeau să se relaxeze pe vremea când granițele nu erau închise din cauza bolii. Acolo, ca în orice stațiune de pe orice coastă, plajele erau curate atât timp cât nu te aventurai prea departe de hotel. În apropiere era o fermă de struți în proprietatea unui pensionar care furniza o curiozitat culinară pentru oricine – în afară de cei ce trăiesc în Africa subsahariană – unor restaurante din Singapore. Dar animalele endemice din Africa nu sunt neobișnuite în Singapore. Numele orașului, în malaeziană, se traduce prin ”orașul leului”. Legenda spune că regele care a întemeiat orașul în Evul Mediu, pe numele lui Sang Nila Utama, a zărit la debarcare un animal pe care l-a luat drept leu, deși această specie nu trăiește în peninsula malaeziană cu excepția grădinilor zoologice care nu se inventaseră încă. Dar legătura dintre animale rătăcite și eroi e mai complicată.

Când cineva spune ”E o poveste lungă”, nu se mai așează nimeni în fotoliu, cu mâna la bărbie, să zică ”Te ascult!” În mod sigur răspunsul e ”Atunci fă-o scurtă!” Dusă este, în negura vremurilor, moda epopeilor de amploare. Povești lungi mai supraviețuiesc în filme, seriale și jocuri de calculator, dar experiența senzorială a celor din urmă ne fură privilegiul de a regiza propriile noastre filme în cinemascopul cerebral. Mai important încă, tipul de eroi pe care îi crează un cititor încăpățânat este mult mai familiar decât cel impus unui consumator de imagini și sunete prefabricate. De cele mai multe ori o persoană joacă ambele roluri, însă niciodată în același timp. În timpul unui curs de cultură și civilizație, care poate fi accesat doar după un curs de literatură, studenții descoperă de obicei că efortul de a citi le oferă altfel de eroi Hercule, Ahile, Ghinghis Han, Ioana D’Arc, Newton sau Charles Darwin decât  cei injectați prin jocuri, filme sau documentare. Unii preferă figurile istorice, așii personaje mitologice, însă fiecare își motivează alegera cu un adevăr personal. Și asta face ca actul lecturii să devină fascinant. Atunci când sunt întrebați de ce au ales un anume erou, studenții încep să vorbească despre un eveniment important din viața lor sau își aduc aminte de o persoană la care au ținut. Unii, însă, refuză să dea informații care sunt mult prea personale.

Unul din eroii orașului Singapore apare pe afișele dedicate Zilei Naționale. A fost un lingvist și istoric ce a învățat limbi asiatice și s-a afundat în studiul istoriei cu pasiune, dar care și-a urmărit prin asta și interesul de a promova în Compania Indiilor de Est. Era un erou complicat, pe care în mod atipic în interesau mai puțin banii și mai mult gloria, dar care a fost și cel ce poartă responsabilitatea pierderii întregii arhive de texte antice malaeziene prin decizia de a o trimite cu un vapor ce avea să se scufunde. Asta în condițiile în care nu existau duplicate. Statuia acestui personaj de secolul al nouăsprezecelea nu a fost distrusă de japonezii care au ocupat orașul în cel de-Al Doilea Război Mondial. A fost doar mutată. Cealaltă nestemată din coroana Imperiului Britanic din Asia, Hong Kong, nu are o figură atât de importantă pentru perioada colonială. Nici India, Malta sau oricare altă colonie de la vremea aceea nu a ezitat să rescrie istoria odată cu dobândirea independenței. Gara Victoria din Mumbai se numește azi Terminalul Chhatrapati Shivaji , de exemplu. Numele reginei care a stabilit Raj-ul Britanic, adică ocuparea directă a Indiei, a fost înlocuit în 1994 cu cel al unui rege medieval care s-a luptat cu Imperiul Mugal și a reușit să dobândească independența unui regat hindus cam pe un sfert din India actuală. Dar stația de tren este aceeași, un amestec de catedrală gotică și bisercă florentină construite deasupra unui hangar industrial. Clădire de referință, gara este un martor tăcut al unei Revoluții Industriale care a făcut ca Europa să fie echivalată cu inovația, pe când resursele să provină din colonii.

Faptul că Sir Stamford Raffles încă mai supraviețuiește în Singacpore ca erou se explică prin multiplele identități ale singaporezilor. Prin oraș se întâlnesc la tot pasul inscripții chineze, malaeziene, tamil sau engleze, dar doar engleza este lingua franca, iar unele texte în Engleză nu au traducere. Legătura cu trecutul colonial este prea complicată pentru a fi ”făcută mai scurtă”. Raffles a mai rămas cu un bulevard important și niște instituții printre care și o școală de elită. Dar el nu e singur pe lista personalităților coloniale. Primii doi viceregi din India sunt și ei prezenți cu Fort Canning, un deal din inima Orașului Vechi, și cu Mountbatten, un bulevard din apropiere. Dar Farquar, un prieten al lui Raffles și primul Rezident din Singapore, a fost uitat. Deși el a fost cel  ce a reușit să urnească economia, a făcut asta prin încurajarea traficului cu opium și sclavi, spre dezamăgirea umanistului și mai puțin mercantilului Raffles. În timp ce îmi făceam cercetarea mi-am amintit că moștenirea colonială încă mai supraviețuiește la Hong Kong, o fostă portă a comerțului cu opium în China, unde cel mai înalt vârf încă se cheamă Victoria. La fel, în Macau am stat demult pe Strada Alfonso de Albuquerque, unul dintre cei mai importanți exploratori portughezi, al cărui nume e amintit cu îndreptățire în toate cărțile de istorie despre acest subiect, însă care nu are firmă prea bună în Malacca, unde a măcelărit toată populația masculină de religie islamică pentru a preveni disensiunile religioase.

Nu există nici un erou istoric sau mitologic lipsit de pete. Cel mai bun exemplu este chiar Dracula, cel pentru care turcii din Renaștere sau vecinii saxoni din Transilvania nu au avut mai mult respect decât cea menită unui tiran sângeros. În satul meu, însă, el este un erou național, cu toate că nici o statuie nu i-a fost ridicată. Majoritatea eroilor rămân doar ca nume pe indicatoarele de străzi, ca statui admirate mai mult de turiști prin parcuri, iar asta îi protejează într-un fel. Cu puține excepții, nevoia de a ști atât cât să poți susține o conversație despre un erou anume, mai exact când a trăit, ce a făcut și cu cine s-a bătut, face ca eroii să poată supraviețui decolonizării sau naționalismului. Există un mare avantaj al societății globalizate în care istoria și literatura sunt discipline necesare doar în licee și mai ales pentru a promova niște examene stresante. Cum nu e nici un pericol ca vreo fabrică de filologi să se lanseze în producție vreodată, aproape nimeni nu se interesează de cei la care fac referință semnele de stradă. Eroii rămân în mormintele lor de tablă și email. Dar există și alți factori care trebuie luați în considerare atunci când vine vorba de eroii din manualele de școală. Cu câțiva ani în urmă, pe când mă plimbam prin dealurile din Mateești, am hotărât să le țin fetelor mele o prelegere despre figurile importante din istoria României. Surpinzător, mă ascultau, ba chiar puneau întrebări. La un moment dat, s-au oprit. ”Tati, tot ce spui tu e adevărat?” ”Da, toți acești eroi și-au dat viața pentru ca noi să avem o istorie națională.” ”Și la fel de adevărat e că struții trăiesc în Africa și doar în Africa, nu?” ”Bineînțeles.” ”Atunci cum se face că struții trăiesc într-un sat în România?” ”Păi nu trăiesc.” ”Ba da, trăiesc!” Și atunci mi-au arătat la ceva ce se afla în spatele meu. Era adevărat. Un cârd sau cireadă de struți se plimbau fericite într-o împrejmuire destul de mare, spre uimirea mea. Mai târziu aveam să aflu că un afacerist local tocmai dăduse drumul unei ferme experimentale care ar fi trebuit să răspundă unei cerințe sezoniere de carne și ouă exotice. Spre bucuria mea, după câțiva ani avea să dea faliment, și măcar atât mi-a fost răzbunarea pentru că ideea lui a reușit să îmi dea peste cap toate eforturile de a modela mințile tinere ale fetelor mele în direcția respectului față de eroii naționali. Carne de struț nu am încercat încă, însă e pe listă.

Tudor Vlădescu este corespondentul ziarului Curierul de Râmnic din 15 ianuarie, 2020

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *