Ziua Limbii Române

112 0

Ziua Limbii Române este celebrată în Republica Moldova începând cu 31 august 1989, în memoria recunoaşterii acesteia ca limbă de stat şi a revenirii la alfabetul latin.

În contextul mișcării de renaștere națională, de la sfârșitul anilor ’80, la Chișinău are loc Marea Adunare Națională, de la 27 august 1989, o întrunire la care participă aproximativ 750.000 de oameni (circa o șesime din populația de atunci a republicii). În cadrul adunării, se cere declararea limbii române ca limbă de stat în Republica Sovietică Socialistă Moldova, precum și trecerea la grafia latină.

Sub acest impuls, peste două zile, pe 29 august 1989 se deschid lucrările celei de-a XIII sesiuni a Sovietului Suprem din RSSM, ce durează până pe 1 septembrie, iar deputații românofoni reușesc să impună limba română ca limba de stat și adoptarea alfabetului latin.

Sărbătoarea a început sa fie celebrată în 1990 (la un an de la evenimentul istoric), sub numele de „Limba noastră cea română” sau „Ziua Limbii Române”. În  anul 1994, guvernul  a decis schimbarea denumirii inițiale în „Limba noastră”, modificare determinata de prevederile art.13 din Constituția Moldovei.

La noi în țară, Sărbătoarea a fost instituită prin lege în  anul 2013. Inițiatorul propunerii legislative explica atunci că „importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare, deoarece limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite”.

În anul 2011, mai multe asociaţii şi organizaţii româneşti, din Serbia, Bulgaria, Ungaria şi Ucraina, au stabilit ca ziua de 31 august să fie sărbătoare naţională a acestor comunităţi româneşti.

Limba română este o limbă romanică alături de franceză, italiană, occitană, portugheză, retroromană, spaniolă și catalană. Un procent de 60% din cuvintele ce fac parte din vocabularul de bază al limbii române provin din latină.
Limba română este limbă maternă pentru aproximativ 28 de milioane de persoane, limbă de stat în România și Republica Moldova, limbă oficială și administrativă în Uniunea Europeană și Uniunea Latină.

În țările vecine și în Balcani este limbă minoritară autohtonă, de uz familiar și local: Albania, Bulgaria, Croația, Grecia, Macedonia, Serbia, Ucraina și Ungaria. Limba română, ca limbă străină, se studiază în aproximativ 40 de țări din lume.

Limba, cea mai aleasă, cea mai complexă şi cea mai profundă creaţie umană, a fost şi va rămâne un mijloc greu de contestat al identității unui popor, deopotrivă individuală şi colectivă, a vorbitorilor ei. Prin limbă ne asumăm, ca indivizi şi ca neam, o personalitate, o istorie şi o cultură.

Acest adevăr are o semnificaţie aparte în cazul limbii române, singura limbă romanică izolată între idiomuri de cu totul alte origini, care i-a învăţat laolaltă pe localnici şi pe cei veniţi, succesiv, în decursul timpului, de pe alte meleaguri şi stabiliţi definitiv de o parte şi de alta a arcului carpatic, în stânga sau în dreapta Prutului, că formează un singur popor. Nu a contat originea etnică, în timpul istoric, ci instrumentul de comunicare, acelaşi pentru toţi, limba română.

În urmă cu aproape două secole, Petru Maior, cunoscutul învăţat iluminist transilvănean, scria în “Dialog pentru începutul limbei române”:

„…până vor scrie românii cu slove chiriliceşti, … care cu acea viclenie sânt băgate întră români, ca cu totu să se stingă limba română, niciodată nu vor fi vederoase [adică vizibile, uşor de observat] cuvintele latine…, cu atânta funingine au acoperit boiereasca lor faţă… De câte ori mi s-au întâmplatu mie, de îndoindu-mă de vrun cuvântu, oare latinescu este, cât l-am scrisu cu slove sau litere latine, îndată cu strălucire i se văzu latina lui faţă şi părea că râde asupra mea de bucurie că l-am scăpatu din sclavie şi de calicele chiriliceşti petece.”

S-a împlinit apoi o altă cerinţă a marii intelectualităţi româneşti, astfel formulată, în 1876 (într-un articol publicat în „Curierul de Iaşi”) de către Mihai Eminescu:

„Ceea ce voiesc românii să aibă este libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.”

Limba a devenit, în momentele istorice de la mijlocul secolului al XIX-lea, când s-a constituit româna literară modernă, factor de unitate naţională şi mijloc de progres cultural, ştiinţific şi social.

Grigore Vieru afirma aforistic în Mişcarea în infinit: „S-ar părea că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române”.

Tot Grigore Vieru, vorbind despre miracolul păstrării limbii române, spunea că „norocul poeţilor basarabeni a fost poezia românească”, completând, în acelaşi context, că „ne-am ţinut veşnic de Limba Română într-un deşert aprins în care singura umbră era umbra ecoului”.

Mihaela Iliescu

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *