Râmnicul uitat – Asistență medicală, Partea I

397 0

Cronicile timpului amintesc de prezenţa “ bolniţelor”, asezămite care funcţionau pe lângă mânăstirile Cozia (sec al XIV-lea) şi Hurezi (sec al XVIII-lea), unde cei bolnavi erau îngrijiţi de slujitorii monahali.

Un băcan din Râmnicu Vâlcea comercializa în prăvălia sa leacuri aduse de la Sibiu.
Astfel intr-o cerere din 1778 a unui boier din oraș i se cere acestuia un leac compus din: “o pătrime oca rosmalin şi să fie amestecat cu rabar bleter” ( foi de dafin).
Primul medic oficial din Râmnic a fost Adam Ulrich numit în calitate de chirurg în anul 1792 de către Episcopul Filaret, al Râmnicului.

O reţetă a cestui medic pomenea: ”să se cerceteze în grădinile Sibiului sau în grădina Brokantal de nişte poame ce le zice ananas, să se cumpere doua poame şi să se trimită pentru dumneaei Doamna lui Iancu Caragea , bivel-postelnicul, care din naşterea unui cocon se afla lehuză”.

Pe vremea domniei lui Alexandru Vodă Ipsilanti (1774-1782),
„…Orăşenilor, de ziua Măriei Sale, li s-a organizat la Vâlcea, pentru prima oară, un serviciu gratuit de sănătate”, pentru toţi locuitorii, fără deosebire de naţionalitate sau religie şi s-a numit „un dohtor cu plată, câte 50 de taleri pe lună, din cutia milostivirii”.
Evenimentull este demn de reţinut, cunoscut fiind faptul că gratuitatea serviciului medical a fost introdusă pe teritoriul european abia în vremea primului război mondial.
Intre 1789 şi 1792, pe vremea războiului şi aocupaţiei austriece, la Râmnic s-a organizat un spital.

După retragerea armatei, în anul 1791, pentru spitalul ridicat de austrieci, Episcopia şi mânăstirile au făcut plată Domniei „pentru ca spitalul să fie lăsat pe seama oraşului”.
La 15 octombrie 1802, domnitorul Constantin Ipsilanti trimitea la Râmnic „un doctor deosebit, cu ştiinţa tămăduirii pentru bolnavii din judeţ, fiind plătit cu 40 de taleri pe lună şi încă 20 de taleri pe an, pentru ierburile adunate şi folosite la pregătirea leacurilor”
În anii 1828-1829 (cu unele „replici” în anul care a urmat), bântuise în Ţara Românească o epidemie năprasnică de ciumă, (a doua după cea din 1813 – „Ciuma lui Caragea”), „boală lipicioasă”, cum este denumită în documente, adică infecţioasă.
„Dvornicia Mare din Lăuntru a Prinţipatului Ţării Rumâneşti” îi trimite otcârmuitorului judeţului Vâlcea – pe atunci, M. Golescu poruncă „spre îndeplinirea tuturor măsurilor atingătoare de paza sănătăţii de obşte”, la care otcârmuitorul trebuie să-i antreneze pe toţi locuitorii judeţului”

(…)„Către Dumnealor boierii ispravnici ot sud Vâlcea: „nu numai să puneţi carantine pe la cuviincioasele locuri, dar să le şi întăriţi bine cu cinovnici şi alţi slujbaşi, oameni vrednici, şi pe nimeni din părţile acelor locuri să nu îngăduiască a intra în judeţul dumneavoastră, fără a face carantină de nooă zile şi (. . .) curăţenie prin afumare. Şi mai ales pe aceia ce acum, după stricarea bâlciului Râureni, să întorc pe la casele lor, să să ţină la carantină nooă zile, afumându-li-se lucrurile ce vor avea cu dânşii”
La 24 august 1831, poliţaiul oraşului Râmnic se adresează otcârmuitorului judeţului cu propunerea ca, din porunca acestuia, să fie procurate 20 de care cu câte doi boi şi doi oameni la fiecare, pentru a strânge cantitatea mare de gunoaie, „de multă vreme adunate”, care exista atât în oraş, cât şi în împrejurimile acestuia Sunt trimise şi instrucţiuni scrise, cuprinzând îndatoririle fiecărui dregător în privinţa regulilor pe care acesta trebuia să le păstreze „după pravila carantinii”.

Se dau instrucţiuni precise în privinţa măsurilor care trebuie luate în situaţiile de deces ca urmare a epidemiei. Pentru orice eventualitate, oamenii erau sfătuiţi „să facă şi rugăciuni la biserică”

Ca şi în cazurile celorlalte subdiviziuni administrative, subocârmuitorul Plăşii Râmnic va fi obligat să trimită Comitetului Carantinelor o situaţie nominală cu născuţii, morţii şi bolnavii din aşezările plăşii, inclusiv din Râmnic.
Prezintă interes denumirile bolilor – la bolnavi – sau menţionarea cauzelor deceselor: boală mare, bubă, inimă, izbitură, moarte bună, lingoare, bătrâneţe, tusă lungă, mort pripit, moloşală, răceală etc.

Prin Ordinul cu nr. 6499/1832 al Departamentului „din Lăuntru”, păstrat la Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale, se cere înfiinţarea şi în oraşul Râmnicu-Vâlcea a unui spital „în care să vor aduce fămeile publice şi după căutare, să fie oprite cele bolnave şi să fie doftoricite în 4-5 săptămâni”.
În dotarea acestui spital, care a funcţionat într-o casă ce aparţinuse lui Ghiţă Iovipale şi dăruită comunităţii cu condiţia „de a fi reparată şi a servi numai pătimaşilor”, era înregistrat ca instrumentar „un clistir cu două şpriţuri, unul de parte bărbătească şi altul de parte femeiască”.

În 1832 este atestată deschiderea în Râmnic a farmaciei „Salvator” de către spiţerul Miscoltz, despre care medicul chirurg Francisc Albiner raportează inspectorului general al carantinelor că „a fost calfă de spiţer în oraşul Deva”

Surse text și foto: www.istorielocala.rowww.sjv.ro

Mihaela Iliescu

Articole asemănătoare

Râmnicul uitat: Primăria

Postat de - 20 octombrie, 2020 0
FacebookTwitterÎn plimbarea noastră printre amintiri pașii ne poartă în parcul “Mircea cel Bătrân” sau Parcul Primăriei, cum îi spuneau bunicii.…

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *